Un mormant in cer

Descriere

    Aceasta carte face parte din seria cartilor pe care Vintila Horia le-a scris inspirat de durerea propriului exil. „Un mormant in cer” reda povestea pictorului El Greco, caruia exilul i-a adus in suflet tulburare, dar printre oameni, faima. Cartea este fascinanta prin contrastul pe care-l propune intre realitatea istorica marcata de existenta omului inferior, condus de instincte primare, si superioritatea spirituala a artistului, aflat in cautarea divinului si a descoperirii sensului suferintei.     Sunt comentatori care afirma ca "Un mormant in cer" este cel mai implinit, cel mai complex, cel mai frumos roman al lui Vintila Horia. Despre exil, mereu despre exil, durerea sfasietoare, perena, rodnica — izvor al creatiei acestui mare autor. Viata unui alt mare exilat, a unui alt imens creator, cretanul El Greco, devine creuzetul in care Vintila Horia recreeaza arhetipuri, mituri, modele: artistul complet, subordonat artei sale, exilatul care-si transforma suferinta in arta, opera care inglobeaza destine, iubirea care purifica si sanctifica, visul de unitate crestina. Proiectat pe panza multicolora a Europei veacului XVI, dar, ca toate cartile lui Vintila Horia, desfasurandu-se de fapt intr-un timp ideal, de dincolo de timp, Un mormant in cer este un roman multiplu, care se poate citi pe straturi, de la suprafata incandescenta pana in profunzimile sale filozofice, daruind bucurie cititorilor cu mijloace de perceptie si de intelegere diferite. Ca oricare opera de geniu, indiferent de nivelul de cunoastere si de simtire al celui care se adanceste in Iumea cariii, aceasta i se va intipari in cuget, imbogatindul. (Editura Vremea)      Fragment din volumul "Un mormant in cer" de Vintila Horia:     “Intr-adevar, de cand capitala se mutase la Madrid si capitala capitalei la Escorial, Toledo incepuse sa decada, incetul cu incetul; totusi ruinarea lui nu era inca prea spectaculoasa, radacinile-i in trecut continuau sa pompeze seva si beneficii, multe familii nobile nu se hotarau sa-si paraseasca palatele stramosesti, si stralucirea Madridului nu se dezvolta cu repeziciunea cu care ei gandisera sa speculeze terenuri si case, astfel incat, mai devreme sau mai tarziu, a-i provoca decadenta putea insemna o afacere buna. Dar cine ar fi indraznit? Pe nevazute, vrajmasii devenisera legiune. Cei din susul scarii sociale, situati azi intr-un Madrid unde cei de jos ar fi prosperat la adapostul noutatii si grandorii, puteau coincide in intentii cu invitatii la cina din acea noapte. Esuasera si proiectele, destul de avansate, la care colaborasera tehnicieni specializati, de a lega Toledo de Lisabona, largind si canalizand apele Tajo-ului. Toledo ar fi devenit un port cu acces direct la Ocean si la Indiile Occidentale, umbrind noua capitala.     — Si iata ca deodata apa nu mai ajunge, adauga Medinilla. Nici sa stinga flacarile acestea, nici sa ridice nivelul fluviului. Nici pentru un incendiu, nici pentru un port.     Si incepu sa rada cu ironie si cruzime. Era foarte tanar si credea intr-un Toledo vesnic, ca si mine si parintele Paravicino, dar exista vesnicii care implica tocmai disparitia vizibilului, pentru ca esenta sa se instapaneasca pe trecut si viitor dupa ce a eliminat piedica prezentului. Cerand scuze, m-am despartit de cei doi prieteni ai mei. Strabatui multimea, coborai spre Poarta Nueva, intrucat pe cealalta poarta, a Sangelui, nu se putea trece din cauza incendiului care mistuia cladirile de pe ea, o luai la fuga, de data asta mai usor fiindca drumul era in panta, si ma indreptai spre masinarie. Acolo am dat de Juanelo chiar langa primul turn, cel de langa apa. Era foarte ocupat, incercand sa repare ceva. Ii auzii vocea, atat de italiana in valmasagul tipetelor si strigatelor si ecourilor indepartate ale valvataii, clamand catre cer, intr-o criza de prefacuta disperare:     — Non c'e niente da fare. Nu pot face nimic."