Fratricizii

Descriere

Martor la evenimentele dramatice care au zguduit tara sa din decembrie 1944 pana in 1949, Kazantzakis incepe sa scrie Fratricizii in 1949, dandu-i tusa finala in 1954. Temerea sa – „presimt ca in Grecia nu se va publica decat mult mai tarziu“ – s-a adeverit, editia ateniana aparand abia in 1963. Tradus, cu multiple reeditari, in peste 20 de limbi, romanul pastreaza acelasi dramatism si aceeasi vibratie specifice marilor opere ale titanului literaturii grecesti, fiind cel mai aproape de lumea noastra, macinata de lupte fratricide. Saptamana Mare, in valtoarea razboiului civil din Grecia izbucnit dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Patimile lui Hristos, retraite aievea intr-un sat din nordul Greciei, unde oamenii sunt nevoiti sa indure consecintele devastatoare ale conflictului dintre trupele guvernamentale si rebelii din munti. Parintele Iannaros, exasperat de confruntarea sangeroasa, se straduie din rasputeri sa impace taberele adverse. Efort cu atat mai dificil din punct de vedere moral, cu cat in fruntea rebelilor se afla chiar fiul sau. Traducere si note de Alexandra Medrea Ilustratia copertei: Titian, Cain si Abel (detaliu) Fragment din carte: "A venit Lunea Sfanta, Dumnezeu facea ziua si oamenii se porneau grabiti la treaba, inca de cu zori, intetind focul armelor. Rebelii coborau, soldatii urcau, cele doua jumatati din Kastelos, intalnindu-se la jumatatea muntelui, se incaierau cu furie, omorandu-se unii pe altii. Parintele Iannaros l-a parasit pe Hristos in biserica — ce nevoie mai putea sa aiba El de oameni? — pornind in graba mare spre munti, ca sa dea sfanta impartasanie celor care mureau si sa ajute la caratul ranitilor in sat. Lunea Sfanta, o zi lasata de Dumnezeu spre bucurie: sub soarele proaspat de primavara, pe dealuri infloreau scaietii, albinele se puneau la treaba de dimineata, bazaind printre florile de scaieti si de cimbrisor primavaratic, culegand mierea. Corbii se roteau pe deasupra oamenilor, se lasau pe stanci croncanind, indemnandu-i sa se prefaca mai repede in starvuri, nerabdatori sa se puna si ei pe treaba. Natura se trezea, toate fapturile lui Dumnezeu se grabeau zor nevoie. Oamenii, parand sa se supuna croncanitului corbilor, se omorau cu frenezie unii pe altii. Mai intai cu focul armelor, apoi uu baioneta, cu pumnalul, cu ghearele si cu dintii. Trupurile se prabuseau cu zgomot peste pietre; parintele Iannaros trecea in graba de la un muribund la altul, le dadea ultima impartasanie, le inchidea ochii, se ruga pentru sufletul lor. „Iarta-i, Doamne!", soptea, „iarta-i pe cei care ucid si pe cei care sunt ucisi, dar mai bine trimite focul asupra noastra, ca sa nu-ti mai facem obrazul de ocara." Spre amiaza, parintele l-a primit in bratele sale pe Leonidas, ranit de moarte; a deschis ochii si recunoscandu-l pe parinte a incercat sa zica ceva, dar un val de sange i-a tasnit pe gura si lumina ochilor i s-a stins. Un soldat a venit in graba mare, s-a lasat in genunchi langa el, scotocindu-l prin buzunare, a descoperit un caietel pe care l-a ascuns la piept, sub camasa. — Mi-a spus inainte, iarta-ma, i-a zis parintelui Iannaros care se uita la el cu uimire; presimtea ca va muri, m-a rugat sa-i dau carnetul dascalului. Soldatul s-a aplecat iar, l-a imbratisat, si-a insfacat arma, luand-o spre munte cu un urlet de lupta. "