Viata ca un selfie

Descriere

    Verdict: fara scapare.     Timp ramas: zece zile.     Loc: “Cimitirul Vesel” – numele, dat cu o macabra ironie de locatari, salonului destinat pacientilor terminali.     Diagnostic: Insomnia Familiala Fatala – una dintre cele mai rare boli de pe fata pamantului, care afecteaza numai vreo suta de persoane dintre cele peste sapte miliarde.     Solutii: evadarea in istoria propriei vieti. Sensuri ascunse ale unor intamplari petrecute demult se devoaleaza incetul cu incetul, personajele capata contururi din ce in ce mai ferme, se explica, pe rand, iubirile, tradarile, secretele. O valtoare de evenimente care renasc si ale caror intelesuri conduc spre ceea ce se petrece in ultima zi din cele zece: un coup de theatre care dezvaluie adevaratul sens al tuturor lucrurilor de pana atunci.     Fragment din romanul "Viata ca un selfie" de Cristi Lavin:     “Nu reuseam sa fac nimic cu viata mea, nici acum, cand muream. Dar si eu eram vinovat: prea voiam sa ingras porcul in Ajun! Aveam pretentii sa se redreseze ceva, cand toata sandramaua se prabusea. Pana acum ce-am pazit?! Gata, s-a terminat! Daca nu sunt multumit, asta e, alta viata n-o sa mai am. Altii o duc mai rau decat mine, nu stiu de ce ma plang. Intr-un fel, as fi vrut sa fac schimb cu boala Cristinei, caci ea avea macar sanse ca la a doua aruncare de la etaj sa scape din nou, dar eu nu aveam nici macar 0,001 sanse. Desi eram primul caz din Romania, doctorii stiau foarte bine ce se va intampla, deoarece cazurile din strainatate erau foarte bine documentate. Se facusera cercetari minutioase, existau chiar filmari cu un pacient din Italia. Ma uitam la somnambulul ala si ma gandeam ca asta mi se va intampla probabil maine. Cu doua zile inainte sa mori, intrai intr-un soi de transa, aveai halucinatii, creierul se deregla de tot, iar circuitele nervoase se inchideau unul cate unul. Urma DEMENTA. Ma uitam pe You-tube si imi vedeam viitorul ca intr-un glob de cristal.     Dar pariam in secret pe luciditatea mea. N-avea cum sa-mi dispara, era prea puternica! Nimeni n-avea dreptul sa mi-o fure! Era singurul lucru care mi-a mai ramas. Ma agatam de luciditate ca de un colac de salvare. Dar eram in mijlocul oceanului si furtuna se pornise. O simteam.     M-am gandit sa mai scriu in caietul pe care mi-l oferise preotul. Sa gasesc acel mesaj secret, metafizic, al bolii mele. Pana nu e prea tarziu!     «Ce este visul? Hm, buna intrebare! Dupa ce picasem la Medicina in 1989 (cand a izbucnit Revolutia si ma simteam ultimul om, caci renuntasem definitiv la studiile superioare si eram constient ca n-o sa ajung niciodata un intelectual, fara aceasta minima conditie necesara), torturat de gandul c-o sa fiu victima unei frustrari ce-o sa ma urmareasca toata viata, s-a intamplat si ceva bun in existenta mea. Un fel de grauncior de polen ce inlocuia gradina pierduta. O mica consolare, pe care mi-a daruit-o Cristina. Probabil ca recompensa a faptului ca o impiedicasem sa se sinucida, habar n-am!"