Viata ca o prada

Descriere

Ii datoram lui Marin Preda mai mult decat majoritatii istoricilor si filosofilor contemporani care reflecteaza asupa destinului romanesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale in general, este cel mai eficient antidot impotriva mitului "desertului cultural" de care a fost suspectat spatiul romanesc in cea de a doua jumatate a secolului XX. Starea de gratie traita de Marin Preda in timpul elaborarii patrunde si se pastreaza in paginile cartii atat la nivelul viziunii ( rareori o carte care sa transmitacu mai multa forta o constiinta senina), cat si la cel textual, acolo unde lumina si seninatatea sunt doua dintre motivele privilegiate. De altfel, inca de la inceput, autorul precizeazaca "eu nu reau sa povestesc aici "amintiri", ci doar lucruri pe care le contemplu si azi cu un sentiment de neliniste ca s-ar fi putut totusi sa nu aiba loc, si atunci nici lumina care le insoteste azi in amintire sa nu fi existat. " Aceste intamplari nimbate in lumina sunt selectate din anii copilariei, ai adolescentei si ai primei tinereti ( aproximativ intervalul 1934-1950), fiind distribuite in naratiune cu o mare libertate, mai degraba dupa o tehnica a asociatiilor libere decat dupa un principiu cronologic, desi in aceasta "dezordine" se intrevad cateva simetrii, reveniri cu talc sau o durata privilegiata (iarna 1948-1949) care, chiar diseminata, functioneaza ca un nod (dilematic) ce alimenteaza si leaga, deopotriva, urzeala vietii si a cartii. (Sanda Cordos) Fragment din romanul autobiografic: Viata ca o prada de Marin Preda „XXII Cand spiritul sta prea mult fixat asupra unei singure idei, inten-sitatea lui slabeste. Aceste amintiri, acute in primele saptamani de la venirea mea la Sinaia, au inceput sa se estompeze fara sa intrezaresc un raspuns la intrebarea ce sa scriu. Am petrecut un revelion de care nu vreau sa-mi amintesc, cum spune Cervantes despre un anumit sat din Mancha, si m-am reintors la Sinaia impins de ora mea care simteam ca sunase. Dar fara sa stiu spre ce anume aventura eram impins. Aveam sa scriu sau nu? Nu puteam sta acolo la infinit. Editura de stat, prin Silvian Iosifescu, imi daduse un avans de 10.000 lei, dar dupa aceea cum aveam sa mai castig un ban daca repetam esecul de la Balcesti? Am simtit totusi ca trebuie sa ma relaxez, mai ales ca Furnica se umpluse de scriitori si artisti. Venise Geo Dumitrescu, pianistul Mandru Katz, Valentin Gheorghiu, Alfred Mendelsohn (fara Bartholdy, cum ii spunea Alexandru Jar ranjind, dar care ii scrisese totusi un scenariu de balet, Harap alb, despre a carui muzica proaspatul meu prieten Paul Georgescu avea sa-i spuna la premiera compozitorului ca e „ca la noi la Tel-Aviv", provocandu-i aceluia o reactie de isterie). Ne canta in fiecare seara bucati din acea muzica pe care tocmai o compunea, nu era „ca la noi la Tel-Aviv" ci de prin Maramures, cu sacadari din Haciaturian, dar pe vremea aceea Paul Georgescu avea geniul formularilor caustice, adesea gratuite, dar totdeauna memorabile si care ii aduceau multi dusmani. În at-mosfera aceea insa de atunci entuziasmul incepea sa infloreasca si Paul Georgescu vedea in unii ceva suspect, incredibil, si nu-i cruta. Nu-i pasa inca pe vremea aceea de dusmani, era tanar, cui ii pasa, in tinerete, de acumularile neiertatoare care se strang in urma noastra? Am facut cunostinta cu o doamna crishnamurtista, cu care m-am plimbat pe aleile inzapezite... Krishnamurti ma turburase si pe mine prin anii '42, cu critica pe care o facea el constiintei umane vesnic conditionata de obiceiul individului de a-si face din credinte, prejudecati, idealuri, frica, ziduri impotriva curgerii ei libere, curgere care l-ar pune in armonie cu neincetata schimbare a lumii si l-ar face fericit daca el ar fi constient si nu s-ar lasa ispitit de tot felul de doctrine si sisteme filosofice care il subjuga.”