Eminescu Ta [Tat] twam asi

Descriere

Privirii cu dubla valenta – dinspre noi inspre Poet si dinspre Poet inspre noi - ii corespunde titlul cartii de fata: Eminescu – Ta [Tat] twam asi „Ace(a)sta esti tu”. Titlul, imprumutat de catre Poet Upanisadelor pentru unul dintre poemele sale ramas intre manuscrise, da expresie identificarii de sine prin asumarea alteritatii. Inerent imbogatitoare, iesirea din sine intru intalnirea Operei lui Eminescu! „[...] pentru noi – ii scria Maiorescu in 4/16 febr. 1884 lui Eminescu, aflat la Ober-Dobling – geniul d-tale poetic [...] este si va ramane cea mai inalta incorporare a inteligentei romane”. Era prima privire patrunzator-cuprinzatoare dinspre noi inspre Poet. Cele care i-au urmat s-au insirat, margaritare, pe acelasi fir al Ariadnei. lorga il percepea drept „expresia integrala a sufletului romanesc”; G. Calinescu conchide ca Poetul: „Nu nutrea nicio aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decat un individ”; pentru Blaga, Eminescu era „marele copac din care toti ne tragem”, in timp ce Noica sustine ca, datorita lui Eminescu, „credem a sti ce suntem si care e vibratia noastra in adanc”. Dar, si Eminescu a privit – priveste, inca, si, fara indoiala, va mai privi – inspre noi. Noi, cei de azi, ca si cei de ieri sau cei de maine. Caci, asa cum noi ne identificam in/prin Eminescu, tot astfel, la randul sau, el s-a identificat – exponential – in/prin noi: • „Iar noi locului ne tinem,    • „De la Nistru pan'la Tisa Cum am fost asa ramanem” (Revedere)    Tot romanul plansu-mi-s-a” (Doina) • „Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait pe timpii aceia cand Domni imbracati in haine de aur si samur ascultau, de pe tronurile lor, in invechitele castele, consiliile divanului de oameni batrani – poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marei in curtea Domniei – iara eu in mijlocul acelor capete incoronate de parul alb al intelepciunei, in mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, sa fiu inima lor plina de geniu, capul cel plin de inspiratiune, preot durerilor si-a bucuriilor, bardul lor”. (Geniu pustiu) • „[...] soarta taranului [...] e poate singura chestiune in care am scris cu toata patima de care e capabila inima noastra, cu toata durerea si cu toata mila pe care ne-o inspira taranul, acest unic si adevarat popor romanesc”. (Citit-a vreodata...?, „Timpul”, nr. 37, 18 februarie 1882) Fragment din lucrare: "III INSEMNARILE SI CUGETARILE EMINESCIENE: TUSE NOI IN TABLOUL PERSONALITATII POETULUI a. Vuietul cautarii sinelui Bogatul tablou al personalitatii lui Eminescu, asa cum il gasim zugravit in scrierile lui Maiorescu, Slavici, Caragiale, Iorga, Mihail Dragomirescu, D. Caracostea, D. Popovici, Perpessicius, G. Calinescu, Tudor Vianu, Rosa del Conte, Romulus Todoran, George Munteanu, Eugen Simion, George Gana, Al. Melian si ale altora, este susceptibil sa se imbogateasca cu tuse noi din perspectiva dialogicitatii, astfel cum se infatiseaza ea ca paradigma functionala a celor 6 componente (primordialitatea relatiei; deschiderea la/ catre lume; etc.) organic legate intr-un tot unitar. Desenul si culoarea lor isi afla sursa in texte - insemnari si cugetari - neluate pana acum in seama in conturarea tabloului personalitatii Poetului. Prin ele, se deschide o fereastra care pune intr-o alta lumina decat aceea a interpretarilor traditionale sau curente, lumea cugetarilor eminesciene - in sens larg, a insemnarilor - ramase intre manuscrise si cuprinse de editori sub titlul Fragmentarium. (Titlu imprumutat, de altfel, dintr-o insemnare a lui Eminescu.) Premisa de la care pornim este ca alaturi de poezie, proza, teatru, publicistica si scrisori, insemnarile lui Eminescu ofera un unghi pertinent de abordare a personalitatii sale, caci in ele Poetul se exprima exclusiv pentru sine. Ele nu au alt adresant in afara siesi. Ca atare, insemnarilor li se poate atribui capacitatea de a dezvalui stratul cel mai adanc, tinut ascuns oricarei priviri din afara, acela al cugetarii Poetului, aflat mereu in vuietul cautarii sinelui. Auzind murmurele care trec prin „coardele sufletului [sau]'; iata ce ascunde privirilor din afara tanarul Eminescu in fragmentul intitulat Cassiodor, inclus de Perpessicius in sectiunea Teatru (v. Eminescu. Opere, II, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 833), desi considerat „neafiliabil" niciuneia dintre incercarile teatrale ale neimplinitului dramaturg Eminescu: „Zenitul, umbra destinului, dovada ca sunt, aud murmurand prin coardele lirei sufletului meu, dovada ca am un suflet. Cat de mare sunt eu! Zenitul meu - o stea, cine stii ce lume care poarta vuietul destinelor sale dasupra capului meu; oare, daca mor eu, moare si ea, acea lume din zenit? Lira mea - o lume cu tremurul simturilor ei. Simt, gandesc, inima mea - un ocean cu valuri nenumarate, creierii mei - un paladiu tamaiat de-ntelepciune, si cu toate [astea] fiinta mea singura e un tron fara rege, un templu fara zeu. Sufletele oamenilor sunt fiinte de ingeri inamorate de forme de lut; tu, care esti ingerul corpului meu, raspunde: De ce nu-s multumit de ce zbor pe aripele tale ca un cantec fara inteles? Inteles! Destin!... Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi gasi in acest mare vis ce se numeste firul de aur al scopului? Cand fiintele se-mbina, Cand confund pe tu cu eu, E lumina din lumina Dumnezeu din Dumnezeu. Cunosti umbra cea nebuna Cu aripe de dulci fiori Care suflete cununa? Al ei nume e amor. Fie scopul vietei tale Si, cu glasu-i ingeresc, Printre oarele de jale Cante-ti dulce: te iubesc. Lira-n sunete de jale Cu glas bland, tanguitor, Spune-ecoului din vale Ca i-e sete de amor.[...]"