Luminita, mon amour

Descriere

Roman care sta la baza filmului Ana, mon amour, in regia lui Calin Peter Netzer Luminita si Cezar sint studenti la Litere, iar in seara in care se cunosc vorbesc ore in sir despre literatura, in camera lui de camin. La plecare, fata are un atac de panica, iar aceasta criza grabeste apropierea dintre cei doi. De altfel, afectiunea nervoasa a Luminitei va avea un rol de catalizator si va face ca toate reactiile din relatia de cuplu sa fie accelerate si augmentate. Cu timpul, Luminita ajunge sa dezvolte un intreg arsenal de fobii, iar cei doi vor apela la tot felul de solutii pe care le ofera lumea in care traim. Majoritatea, vindute drept retete de fericire. Vor reusi oare cei doi sa-si rezolve problema? Pe de alta parte, insanatosirea Luminitei va face ca relatia lor sa intre pe un fagas normal? Fragment din cartea "Luminita, mon amour" de Cezar Paul-Badescu   "...Sau poate ca un ingredient al dragostei este compasiunea — cine stie? Si apoi, o fi fost dragoste, n-o fi fost? Desigur, dupa tot ce s-a intimplat, sint tentat sa privesc trecutul cu umorile de-acum. Acum as zice ca nici vorba sa fi existat asa ceva. Dar, daca as face abstractie de ceea ce simt si gindesc astazi, trebuie sa admit ca acea mila trebuie sa se fi amestecat si cu ceva afectiune — nu stiu in ce dozaj. Pe de alta parte, tin minte ca nu ma-nnebuneam dupa ea ca femeie. Asa, nu arata rau, dar cel mai mult ma deranja la ea ca era cam hirsuta. De exemplu, pe miini avea un par mai mare decit al meu des si negru.  Mi-amintesc ca, la scurt timp dupa ce a inceput povestea noastra, am vazut filmul Cabaret, cu Liza Minnelli, iar acolo este la un moment dat un cuplet cu o gorila, in care se cinta ceva in genul „Zica lumea ce o vrea, eu tin la maimuta mea". Desigur, in film era vorba despre cu totul altceva, maimuta era proscrisa, evreica. Numai ca eu, in timp ce ascultam melodia respectiva, ma gindeam chiar la maimuta mea — si am fost atit de impresionat, incit aproape ca mi-au dat lacrimile. Deci compasiunea covirsea eventualele repulsii. Oricum, atunci, in sala Cinematecii de pe Eforie, am considerat ca melodia aceea era un semn, ca mi-era de fapt dedicata.    Liza ma priveste cu subinteles si-mi zice: „Da, da, e pentru tine, tu, ala din rindul opt, locul sapte ; nu te uita la mine ca prostu', ce casti ochii asa?" (vi se pare cunoscuta scena, nu?). „Stiu ca e pentru mine", ma trezesc si eu vorbind chiar ca prostu', „dar trebuie sa recunosti ca-i normal sa ma surprinda chestia asta. Nu ti se intimpla deseori sa-ti fie dedicata o melodie dintr-un film — tie, personal." „Ba se intimpla mult mai des decit crezi. Dar passons. Pe scurt, asta e pentru tine si sa bagi bine la cap ce se spune in cintecul asta! I-auzi, ia: «I know what you're thinking/ You wonder why I chose ber/ Out of all the ladies in the world». Caci: «If you knew her like I do/ It would change your point of view». Si inca : «If you could see her through my eyes/ I guarantee you fall (like I did)». Fiindca «Cine se scoala de dimineata departe ajunge» si «Bate saua sa priceapa iapa». Si asa, in treacat fie spus, sa stii, ba puta, ca nu cint eu chestia asta, asa cum crezi tu acum, dupa atitia ani. Ce ti-e si cu memoria asta!... O cinta ala cu «Meine Damen und Herren, Mesdames et Messieuts, Ladies and Gentlemen!» Si sa-ti mai spun ceva: chestia asta, cu relatia dintre personajele de pe ecran cu cele din sala, e fumata rau de tot. A facut-o, de exemplu, acum multa vreme, si Woody Allen in Trandafirul rosu din Cairo si a facut-o mult mai bine..." (Ce v-am spus? V-am zis eu ca trebuie sa va mai amintiti de undeva de scena asta !...)"