Casa Heap

Descriere

Virsta recomandata: 14+ Cu ilustratiile autorului       Traducere din limba engleza de Mihaela Ghita   Trilogia Iremonger a fost publicata in Franta, Italia, China si Rusia, iar Casa Heap a ajuns pe lista celor mai bune titluri ale anului 2014 a prestigioasei publicatii The New York Times Book Review.   Clod, din clanul Iremongerilor, sufera de o boala ciudata: aude cum soptesc obiectele. O furtuna e pe cale sa se abata asupra Casei Heap, care se inalta in mijlocul unei mari de gunoaie si vechituri strinse de prin intreaga Londra, iar Iremongerii devin nelinistiti si soaptele se intetesc. Cind Clod o intilneste pe Lucy Pennant, o orfana sosita de curind din oras, totul se schimba. Secretele care tin Casa Heap laolalta prind sa se destrame, dind la iveala o taina sinistra ce ameninta sa distruga lumea lui Clod.   Uimitor! Neobisnuit, magic, un roman care te duce cu gindul la Hobbitul sau la Luminile nordului – Busola de aur.- Kelly Link   Casa Heap – primul volum al unei trilogii ce se petrece in Anglia victoriana – este romanul unei lumi fantastice, uneori terifiante, asa cum e lumea celor mai bune povesti. Si, ca orice poveste, Casa Heap e o carte pentru copii, dar si pentru adulti. - Austin American-Statesman Fragment din romanul "Casa Heap" de Edward Carey: "Cand s-a intamplat eram in Salonul insorit. Nici la vremea asta nu-mi dau seama exact cum. Eram langa semineu, nu-mi amintesc sa fi clatinat nimic sau sa fi batut mai tare in scandurile dusumelei, dar cumva trebuie sa se fi desprins, trebuie s-o fi miscat din loc, fiindca uite-o deodata in fata mea. Ceva a cazut zanganind pe podea si s-a rostogolit spre mine. La inceput am tras o spaima cumplita. Mai ca-mi venea sa tip, sa dau cu piciorul in el. S-a oprit exact in fata mea. Ca si cum pe mine m-ar fi cautat. Ca si cum ar fi vrut sa-l gasesc. Era un maner de usa, unul din alama. Unul mic, cu o tija. Stiam ca nu poate fi decat cel pe care il cautau, ca e al cuiva pe nume Rosamud. M-am gandit ca o sa se bucure sa-l recapete. Dar pe urma mi-am zis ca as putea sa-l pastrez o vreme, nu mult, l-as inapoia curand, numai sa-l tin la mine cateva zile. Era ceva ce merita pastrat. Nu era decat un maner, fireste, un simplu maner. Era ceva lucios, ceva pe care sa-l tii in mana si, cumva, viata ti se pare mult mai buna cand ai ceva al tau, de care sa te tii. O sa-l inapoiez curand, mi-am zis, o sa-l inapoiez sigur, insa nu chiar acum. Imi placea. Avea ceva, ceva intim. Atunci am facut ce stiam cu manerul, l-am infasurat in coama mea deasa, mi-am rasucit parul in jurul lui, pe urma. 1-am prins cu ace, l-am acoperit foarte bine cu par, cum facusem cu celelalte obiecte pe vremuri, la Filching, si mi-am pus boneta deasupra ca sa nu se vada, nici daca mi-o dadeai jos. Poate doar teasta sa-mi fi fost un pic mai denivelata, un picut de tot."