Ea si El. Biografia unei relatii

Descriere

    Ea e o femeie trecuta de prima tinerete. El e un barbat care a lasat la rindul lui in spate anii tineretii, casatorit, cu copii. La prima vedere, nimic nu anunta dragostea plina de pasiune care ii va lega mai bine de zece ani. La capatul acestor ani insa El o paraseste pe Ea, pentru a se intoarce la sotia lui. Aurora Liiceanu analizeaza relatia celor doi, incercind sa explice ce s-a intimplat cu fiecare. Daca Ea isi spune direct povestea, El este prezent doar prin scrisorile trimise – scrisori lungi, aproape pagini de jurnal –, care dezvaluie ce facea, ce simtea si ce gindea cind era singur sau cu Ea. Autoarea reconstituie astfel lumea lui ca sa inteleaga lumea ei, iar Ea va putea limpezi ceva din multiplele ei euri, in timp ce El va fi folosit, amintit, discutat. Fara sa stie.        Din cuprins:   • Fugind de toamna, ca pasarile calatoare ne-am lasat dusi de vint • Exista euri paralele; cind sintem noi singuri si noi cu cineva iubit? • Nu toate fetele frumoase stiu ca sint frumoase • Gindurile pot trece pirleazuri • Timpul si visele • Despre misterul cirligelor • Ea, cea indragita • Fantasme si duplicitate: El      Fragment din volum:       “Am uitat de Ea. Sigur ca ma va cauta, candva, cand ii va veni dorinta de a ne revedea. M-am gandit insa la ea cand am citit un roman al lui Yasunari Kawabata, dupa unii cel mai bun roman al sau. Cronicile scrise m-au facut curioasa sa caut sa-mi dau seama, sa simt de ce este cel mai bun roman al sau. Titlul este frumos, se numeste „Tara zapezilor”. Prima data a fost publicat acum aproape saptezeci de ani. Dar ce conteaza?     Din toata cartea, ceea ce m-a miscat a fost descrierea unui obicei legat de tesaturile din tara zapezilor. Personajul principal al cartii lui Kawabata, Shimamura, povesteste ca in anotimpul zapezilor, in acel loc, se torcea firul de canepa, la vreme de ninsoare, si tot pe omat se asterneau panzeturile la albit.     Pe timpul zapezii se torcea firul de canepa pana avea loc albitul. In acel loc, nametii erau foarte mari si acolo, pe acele meleaguri, se tesea o panza minunata numita chijimi. Batranii si cartile vechi spuneau ca aceasta tesatura alba era zamislita din omat.      Tesaturile se faceau in lunile lungi de iarna de neobosite maini de fete, iar cand primavara incepea sa se iteasca, avea loc un targ al acelor panzeturi. Fetele care le teseau aveau intre paisprezece si douazeci si unu de ani si se spunea ca dupa aceasta varsta nu mai reuseau sa dea tesaturilor aceeasi stralucire si aceeasi prospetime care le faceau neasemuite.     Fetele visau sa ajunga vestite si puneau tot sufletul lor in ceea ce lucrau in acele zile de iarna. Nimic altceva nu faceau in zilele lungi si troienite, iar dupa ce terminau tesaturile, acestea se dadeau la albit in zapada. In fiecare an tesaturile noi si cele vechi se dadeau la albit.     Canepa alba, intinsa pe zapada, devenea „impurpurata de primele raze ale diminetii" si asa atat nametii, cat si canepa deveneau de „un trandafiriu aprins" care le facea sa nu se mai deosebeasca una de alta."