Patria mea era un sambure de mar. O discuție cu Angelika Klammer

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Cartea de fata reuneste discutiile purtate de autoare la Berlin, in decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriaca Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Muller si-l repeta mereu, ca pe o incantatie, pentru a-si da curaj cand trebuia sa mearga la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sambure de mar, / cautandu-mi drumul intre secera si stea. Discutiile refac drumul parcurs de Herta Muller din satul natal pana la scriitoarea de azi si laureata Premiului Nobel – este deci un volum autobiografic. Problematica e, in esenta, cea cunoscuta si din alte opere literare si eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile si reflectiile ei dobandesc o acuitate deosebita. Consideratiile despre scris ocupa un loc important, volumul fiind totodata un autoportret al Hertei Muller si o ars poetica. Fragment din carte: "Omul este neputincios in fata unei asemenea calomnii, nu poate intreprinde nimic impotriva. Inteleg ca doar prietena dvs. stia ce se-ntampla, iar in rest erati cu totul izolata? Mi-as fi dorit sa mai spun catorva colegi de ce lucrurile stau asa. Dar la ce bun? Oare m-ar fi crezut? cum sa le spun? Doar nu voiau sa stie nimic, nu m-au intrebat niciodata nimic. Cele doua femei din biroul de protocol ma evitau, se fereau sa dea ochii cu mine ori sa treaca pe la mine pe trepte. Si-apoi, ce mi-ar fi putut spune ele? Daca le-o mai fi intrebat careva de ce fusesem nevoita sa plec din birou — cine poate sti. Dar daca mai vorbeau cu altii despre mine, precis ca n-o faceau in favoarea mea. In mod sigur n-ar fi amintit de refuzul meu, nici nu-l intelesesera, de altfel. A lucra pentru Securitate era cat se poate de firesc pentru ele. Si ca in felul acesta iti daunai singur ramanea de neinteles. Nu erau rauvoitoare, refuzul meu nu-l considerau o tradare fiindca nu credeau in absolut nimic, fie ca era socialism sau Partid. Tot ce voiau era sa avanseze in nomenclatura, caci atunci dispuneai de alimente speciale, de medici speciali, de privilegii in fata organelor puterii, de cosmeticale si haine din Vest. Şi erai scutit de slana galbuie, ranceda, in hartie de ziar, de spirtoasele botezate, de imbracamintea cenusie a fabricilor de confectii autohtone, toate acestea fiind harazite fericirii proletariatului. Atunci cand le facea complimente celor doua, hodorogul de „inginer" nici macar nu mintea. Caci erau femeile cele mai frumoase din birourile de-aici, atractive fizic si imbracate cu haine scumpe. Fiii nomenclaturistilor se casatoreau totdeauna cu femei frumoase, asta tinea de statutul social. Si functiona mereu. Pentru acest tip de femei frumusetea era un capital, de care se foloseau la maximum nevrand sa rateze o casatorie prin care intrau in lumea alesilor. Familiile de securisti nu le speriau, mai degraba faceau tot posibilul pentru a ajunge la un asemenea barbat. De pe urma caruia profitai o viata intreaga. Cele doua femei de la protocol nu trebuiau sa faca absolut nimic in aceasta fabrica, pe birourile lor zaceau risipite cel mult cateva reviste de moda englezesti si frantuzesti, descrierile tehnice ale masinilor nu le interesau. Nici nu se astepta nimeni la asa ceva, cele opt ore din fabrica erau un soi de distractie si nimanui nu i-ar fi trecut vreodata prin ,minte sa le ceara o traducere. Nu eram catusi de putin invidioasa pe felul cum isi petreceau timpul, doar stiam ca aceste privilegii erau un amestec de frumusete fizica, calcul material si indiferenta politica. Nu le invidiam nici pentru frumusetea lor, ele nefiind neconditionat frumoase, daca stiai despre ce e vorba. Iar din punctul meu de vedere conditiile nu erau nevinovate, ci nedemne. Le invidiam doar pentru pantofii lor fini si hainele elegante. "