Scoli care invata. A cincea disciplina aplicata in educatie

Descriere

Celebru teoretician al managementului organizational, Peter Senge foloseste tot ceea ce a invatat din lumea afacerilor, pentru a optimiza domeniul invatamantului si al politicilor educationale. Plecand de la modelul celor "cinci discipline" esentiale pentru schimbarea la nivel organizational (maiestria personala, viziunea impartasita, modelele mentale, invatarea in echipa si gandirea sistemica), Senge si colegii sai diagnosticheaza mai intai stadiul la care se afla sistemul educational occidental, ramas in urma, la nivelul erei industriale, si neacordat la nevoile actualei societati informationale. Cartea propune mai departe o serie de abordari novatarea pentru politicile educationale, avand ca repere predarea individualizata, adaptarea curriculei la contextul local si regional si renuntarea la didactica axata pe memorare si teste standardizate. In esenta, scolile sunt vazute ca niste sisteme vii (si nu ca niste masinarii), a caror supravietuire depinde de felul in care profesorii, directorii, inspectorii, elevii si parintii lor, dar si administratiile locale izbutesc sa colaboreze si sa se adapteze la transformarile socio-economice din jurul lor.  Peter Senge, coordonator principal al acestui volum, conferentiaza pe teme de leadership si sustenabilitate la Massachusetts Institute of Technology si este fondatorul Societatii pentru Invatare Organizationala.      Fragment din volum:       “Profesorii ca arhitecti ai mediului de invatare       Toti profesorii au momente in care fac un pas in spate si isi spun: „Da, in asta consta de fapt predarea. Ceva a mers bine astazi. As vrea sa stiu ce anume!" Daca a fost un subiect interesant din programa scolara sau o activitate care a generat discutii, ar putea fi capabili sa repete acea experienta. Totusi, ei simt adesea ca aceasta nu va mai putea fi repetata.     Totusi, lectiile pot fi proiectate pentru a aduce cu regularitate invataceii la o stare de „flux natural”. In aceasta consta valoarea exercitiilor care dezvolta abilitatile de reflectie si investigare, a instrumentelor care promoveaza intelegerea sistemelor si a alocarii timpului pentru concentrarea explicita asupra aspiratiilor si colaborarii. Cum ceea ce se intampla in sala de clasa este un produs primar al modurilor in care oamenii gandesc si interactioneaza, atunci metodele care cresc calitatea gandirii si a interactiunii pot oferi o semnificatie mai profunda pentru tot ceea ce se intampla in sala de clasa.     Intr-o clasa a patra de la scoala primara numarul 116 din New York, de exemplu, un grup de copii cu asa-numite „dificultati la citire” discuta intr-un cerc. Ei nu doar papagalicesc ceea ce cred ca vrea sa auda invatatoarea; nici nu alearga prin sala, incapabili sa stea cuminti. Ei discuta semnificatia unei carti. „De obicei sunt de acord cu tine”, spune un elev altui coleg. „Dar astazi nu sunt.” O eleva o intreaba pe alta: „Cand spui ca este o etapa noua, cum ai numi acea etapa?” In alta sala din aceeasi scoala, un copil de cinci ani din clasa pregatitoare spune ca vrea sa vina cu o remarca in „continuarea fireasca” a comentariului facut de un  alt coleg. Acest tip de softisticare conversationala (si literara) nu se intampla mod natural. Ea apare ca rezultat al proiectarii si implementarii intensive a noilor practici conversationale in sala de clasa."