Epoca de fier

Descriere

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Epoca de fier, considerata in 1990 Cartea anului in Marea Britanie de Sunday Express, impleteste cu subtilitate si umor retinut tragedia personala cu dramatismul unei epoci marcate – in Africa de Sud – de rasism si de violente sociale si politice. Doamna Curren, o fosta profesoara de limbi clasice, sufera de cancer in faza terminala. Intr-o scrisoare-jurnal, adresata fiicei ei plecate demult in America, eroina isi descrie noua conditie, ce o impinge spre reconsiderarea propriei vieti, pe fundalul unei realitati fata de care, fara a o fi ignorat, a preferat sa se pastreze intr-o pasivitate filozofica pana in acel moment — ororile apartheidului. Straduindu-se sa-si accepte boala care o macina, doamna Curren descopera cu disperare si manie crescande „cancerul“ social si cultural al Africii de Sud. Incendierea unei asezari locuite de negri, uciderea unor activisti adolescenti, abuzurile si brutalitatea politiei si armatei, furia si revolta compun o plasa tot mai stransa in jurul eroinei, aducand violentele pana in pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe masura ce degradarea fizica a doamnei Curren se accentueaza, facand-o tot mai dependenta de Vercueil, un om al strazii betiv care si-a facut culcus pe aleea ei. Vercueil ii devine singura fiinta umana apropiata, iar relatia dintre cei doi este surprinsa magistral de Coetzee.  Premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui J.M. Coetzee, care infatiseaza intr-o multitudine de feluri surprinzatoarea implicare a outsiderului. - Motivatia juriului Nobel 2003 Fragment din roman:   „O papusa? Viata unei papusi? Asta am trait? Ii este dat unei papusi sa nutreasca asemenea gand? Sau gandul vine si se duce ca o alta intuitie, scapararea unui fulger, strapungerea cetii de catre lancea inteligentei unui inger? Poate o papusa sa recunoasca o papusa? Poate o papusa sa cunoasca moartea? Nu: papusile cresc, invata sa vorbeasca si sa mearga, cutreiera lumea; imbatranesc, se smochinesc, pier; sunt aruncate in foc sau ingropate in pamant; dar nu mor. Ele exista pentru totdeauna in acel moment de surprindere pietrificata dinaintea oricarei amintiri legate de rapirea unei vieti, o viata ce nu e a lor, dar in locul careia sunt lasate ele, ca marturie. Cunoasterea lor, o cunoastere fara substanta, fara greutate lumeasca, precum capul unei papusi, gol, umplut doar cu aer. Asa cum ele insele nu sunt prunci, doar ideea de prunci, mai rotunjori, mai rozalii, mai lipsiti de expresie si cu ochi mai albastri decat ar putea vreun copil vreodata sa fie sau sa aiba, traind nu viata, ci ideea de viata, nemuritoare, nepieritoare, asemenea tuturor ideilor. Hades, Iadul: taramul ideilor. De ce a fost necesar ca iadul sa fie un loc in sine, in gheturile Antarcticii sau in haul unui vulcan? De ce nu poate fi iadul la piciorul Africii si de ce nu pot creaturile iadului sa umble printre cei vii? „Tata, nu vezi ca ard?" implora copilul, stand langa patul tatalui sau. Dar tatal sau, continuand sa doarma, sa viseze, nu vedea. Acesta e motivul — ti-l spun acum, sa-l intelegi — pentru care ma agat atat de strans de amintirea mamei. Caci daca ea nu mi-ar fi dat viata, nimeni nu mi-ar fi dat. Ma agat nu numai de amintirea ei, ci de ea insasi, de trupul ei, de venirea mea pe lume din trupul ei. Odata cu sangele si laptele i-am baut trupul si m-am nascut. Apoi mi-a fost furata si de atunci a fost pierduta pentru mine.”