O filosofie a riscului. Introducere in opera lui Th. W. Adorno

Descriere

   Adorno respinge idealul certitudinii in filosofie propriu rationalismului clasic, precum si orice forma constringatoare a gindirii (logica formala, deductia) corespunzatoare acestui ideal. Filosofia trebuie, dupa Adorno, sa accepte riscul de a gresi, numai astfel poate ajunge la ceva nou.    O notiune imprumutata din lingvistica, parataxa (simpla juxtapunere a doua propozitii, fara ca una sa fie subordonata celeilalte) reprezinta modelul, figura generala a gindirii lui Adorno. Ea prezideaza atit in constructia operelor sale cit si la sintaxa propriului scris. Formele predilecte de expresie sunt la Adorno fragmentul si eseul, opuse spiritului sistematic.     Fragment din volum:       “OM SI NATURA IN VIZIUNEA LUI ADORNO        Reflectia asupra raportului dintre om si natura ocupa un loc dintre cele mai importante in filosofia lui Adorno. In cadrul acesteia, conceptul dominarii naturii (Naturbeherrschung) a fost inca de la inceput, cel putin de la cartea sa despre Kierkegaard (Konstruktion des Ästhetischen bei Kierkegaard, 1931), definitoriu.     Dominarea (sau oprimarea) naturii este pentru Adorno raul radical, protestul impotriva acesteia regasindu-se in toate ramificatiile filosofiei sale.     Chiar arta, reprezentata de Adorno mai ales ca un principiu mintuitor, care s-ar opune dominarii naturii, participa, din alt punct de vedere, la dominare pentru ca „taie in carnea viului, il ciunteste" (Ästhetische Theorie, 217) potrivit legilor formei. „Cu cit forma este mai pura, mai mare autonomia operei, cu atit sunt mai crude" (Ästhetische Theorie, 80. De aici inainte voi cita aceasta lucrare cu prescurtarea Äst.).     Trebuie sa atrag atentia de la inceput ca critica dominarii naturii nu are legatura cu ecologismul actual sau cu criza ecologica, care nici nu exista atunci cind ideea oprimarii naturii apare la Adorno. Este un concept speculativ, legat mai degraba de traditia filosofiei clasice germane, de problematica proprie acesteia privind relatia dintre spirit si natural.     Pe de alta parte, cel putin de la Dialektik der Aufklärung (1947), critica dominarii naturii se integreaza la Adorno criticii societatii burgheze: „aparatul tehnic si grupele sociale care dispun de ele [...] puterea economica [...] duc puterea societatii asupra naturii la o inaltime niciodata banuita" (Dialektik der Aufklärung, p. 4).     Intr-adevar, extinderea neincetata a „stapinirii naturii", in sensul supunerii si transformarii ei potrivit scopurilor omului, este opera capitalismului, a burgheziei. Dar aceasta inseamna tocmai progresul, tot mai rapid, in special al tehnicii si ridicarea subsecventa a nivelului de trai. Adorno si Horkheimer recunosc: „Dependenta de natura a omului nu poate fi separata astazi de progresul social" (op. cit., p. 4, trad. de Andrei Cornea)."