Fuga de competitie. O perspectiva institutionala asupra societatii romanesti

Descriere

    Plecind de la intrebarea „De ce o societate are astazi un anumit nivel de dezvoltare economica si sociala?”, Adrian Miroiu argumenteaza ca raspunsul trebuie sa se concentreze asupra rolului pe care l-au avut si il au regulile, normele, in general institutiile din acea societate. Autorul arata ca, la fel ca in multe alte societati, si in cea romaneasca institutiile care au prevalat de-a lungul timpului au avut la temelie evitarea concurentei, au anulat competitia, au produs stimulente pentru a redistribui, mai curind decit a produce, au favorizat status quo-ul, si nu ceea ce e nou. Dar tot institutiile pot induce schimbarea, solutii eficiente la dilemele sociale aparute. Imbinare de filosofie si stiinta politica, Fuga de competitie ofera o perspectiva noua pentru a intelege societatea romaneasca din trecut si din prezent.        Din cuprins: Institutii si cooperare in societatea romaneasca • Guvernare si bunuri colective • Aranjamentele institutionale traditionale romanesti • Corporatism si actiune colectiva • Corporatiile ca solutie la problema actiunii colective • Urzeala institutiilor • Explicatia (neo)institutionala • Institutii si conflict social • Locul institutiilor politice • Cooperare si supravietuire • Morala si politica in gindirea romaneasca • Alegerea constitutionala        Fragment:        „Principiul majoritatii este o tinta preferata a lui Manoilescu. El pleaca de la ideea ca o regula de decizie sociala precum cea a majoritatii produce un rezultat, o optiune care apoi este luata ca exprimand vointa grupului in care se aplica. Dar astfel este presupus ceva, anume ca grupul este considerat o suma a membrilor lui ; or, daca - precum in cazul fiecarei entitati superioare - avem de-a face cu ceva mai mult decat cu o simpla suma, atunci si legitimitatea alegerii trebuie chestionata. Plecand de aici, Manoilescu identifica problema alegerii in conformitate cu o regula precum cea majoritara cu cea a formarii vointei generale a unei comunitati cum este natiunea (dar si a vointei unor alte comunitati, cum ar fi, de exemplu, o corporatie: vointa corporativa). In continuare, pentru a discuta problema votului majoritar si a vointei generale ma voi baza pe Manoilescu : 1934a (indeosebi pp. 146-148, 266-269, 325-326).     Ideea de vointa generala exprima o prejudecata, zice Manoilescu. Mai mult, continua el, vointa generala a hipnotizat mai bine de un secoI multimile, incat urmele ei sunt greu de inlaturat: luandu-se inca drept corecte ideile care stau la baza contractului social al lui Rousseau, se asuma fara multa reflectie ca vointa generala „este intotdeauna dreapta si intotdeauna tinde catre utilitatea publica". Cum poate fi insa identificata, recunoscuta vointa generala? Pentru liberalism, sugereaza Manoilescu, mijlocul este simplu: consta pur si simplu in a vedea cum voteaza oamenii si care e majoritatea care rezulta. Vointa generala este vointa majoritatii. Or, crede Manoilescu, aceasta sustinere este gresita.     Inainte de a vedea care sunt argumentele sale in acest sens, vreau sa fac o observatie cu privire la felul in care intelege Manoilescu ideea de contract social. Cred ca acesta este cu totul eronat.”