Zeii pedepselor ceresti

Descriere

Jennifer Cody Epstein este autoarea a doua bestselleruri internationale, Pictorita din Shanghai si Zeii pedepselor ceresti. Romanul de fata a fost incununat in 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature. Inainte de atacul de la Pearl Harbor, viata lui Yoshi Kobayashi se derula netulburata in Tokyo. Adolescenta isi impartea timpul intre familie si scoala, in vreme ce razboiul era o realitate indepartata. Japonia triumfase in Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Insa conflictul cu America schimba totul. Existenta lui Yoshi este jalonata acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugaciuni disperate. Vechile prietenii se destrama, iar lumea in care a crescut tanara piere pentru totdeauna. O maturizare cu atat mai dureroasa cu cat Yoshi intelege ca invingatorii si invinsii sunt in egala masura vinovati. Si in egala masura victime, dupa cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborat in 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit inainte de razboi in Tokyo si indragostit de cosmopolita Hana Kobayashi, si experientele lui Billy, fiul lui Anton, soldat in fortele de ocupatie.     Fragment din romanul "Zeii pedepselor ceresti" de Jennifer Cody Epstein:       "Yoshi a scrutat inca o data cerul, incercand sa-si dea seama. de unde venea zgomotul acela tot mai puternic. De data asta nu i-a mai fost greu.     Veneau dinspre Golful Tokyo, intr-un zbor surprinzator de lejer: avioane sclipitoare. Zeci si zeci. La inceput, Yoshi nu vedea capatul sirului. Statea parca sub o avalansa nesfarsita de pescarusi argintii, cu ciocurile boante. Zburau foarte jos, mult mai jos decat vazuse un avion vreodata. Atat de jos incat, se gandea ea uitandu-se la ferestrele lor sclipitoare, ar fi putut distinge chipurile palide ale pilotilor. Dar, dupa ce unul dintre avioane a plonjat spre ele – de parca ar fi vrut s-o priveasca pe Yoshi la fel de atent cum facea si ea –, n-a vazut altceva decat o femeie blonda, aproape dezbracata, pictata pe botul lui. In ciuda intunericului, a reusit sa desluseasca literele gravate deasupra capului femeii, ca un nimb strident: Bomba blonda. Femeia din imagine era Jean Harlow si bucuria de a o fi recunoscut a fost iute risipita de semnificatia acelui zbor.     — Vin americanii! a strigat ea printre bubuiturile motoarelor.     — Yankeii? a exclamat Satako, lasand sa-i scape din gura varful cozii. Esti sigura?     Yoshi a incuviintat din cap. Masa ii trimisese desene amanuntite ale avioanelor inamice despre care invata la academia militara. B-17, B-24. Ii aratase punctele lor slabe cu sageti mici si cu insemnari citete: elice cu trei aripi, nerezistente la vanturi puternice, motoare foarte inflamabile din cauza continutului ridicat de magneziu. Din cand in cand mai desenase si cate un pilot yankeu cu barba mare, cu ochii palizi bulbucati la apropierea Zero-urilor suple.     Privind in sus, Yoshi nu a vazut insa nici o legatura intre pasarile acelea uriase de otel si schitele lui glumete. Si nimeni din jurul ei nu se astepta ca avioanele americane sa se desfaca in bucati sau sa se mistuie in flacari. Lumea se grabea spre subsoluri, scoli sau adaposturi antiaeriene.     — Dar cum de nu le-a detectat radarul? a intrebat tanara cu geamantanul. Eu n-am auzit nici o sirena, dumneavoastra ati auzit? Si unde e cel mai apropiat adapost din zona?     Intrebase toate acestea fara vreo emotie in glas, de parca s-ar fi interesat unde se afla cea mai apropiata statie de tramvai. Yoshi nu i-a raspuns. Se gandea din nou la Hana, adormita pe canapea. Cu cartea ei albastra zacandu-i nedeschisa pe piept...     Si-a atins din nou inelul si si-a dat seama ca-i tremurau mainile. Dar si-a aruncat iarasi ghiozdanul pe umar si a apucat bicicleta cu gandul sa se urce pe ea.     – Trebuie sa ajung acasa, a spus.     Deasupra, stolul argintiu trecea aproape nestingherit printre reflectoarele armatei si printre primele focuri antiaeriene.     Satako isi astupase urechile din pricina zgomotului.     — Esti nebuna? a tipat ea. Trebuie sa mergem la un adapost.     Adapost, s-a gandit Yoshi, cuprinsa din nou de panica. Oare Hana s-ar fi ridicat – fara ca fiica ei sa o imboldeasca – si si-ar fi pus gluga pe cap si cizmele in picioare ca sa se duca in fundul gradinii? Daca e sa mor, mai bine sa mor in casa mea...     Dar nici nu si-a terminat bine gandul, ca s-a dezlantuit haosul: bete mici stralucitoare cadeau prin usitele bombardierelor. Luand foc in zbor, nu pareau altceva decat chibrituri aprinse care cadeau peste orasul pe jumatate adormit. O puzderie de petarde micute reflectate de pantecele de otel ale avioanelor. Femeia cu geamantanul chiar le-a admirat la inceput:     — De mo, kiree nee! Ce dragut!     Apoi o casa din apropiere a explodat in flacari aurii si rosii, sporind zgomotul facut de huruitul avioanelor. Caznindu-se sa distinga ce se intampla, Yoshi a zarit siluete negre zburand prin cadrul usilor. Si dupa aceea au luat foc si casele invecinate.     Dar valvataia cea mai mare era la cativa metri mai incolo, pe strada, iar aerul din jurul lor s-a umplut imediat de fum. Ii ardeau narile, incetosandu-i gandirea si impietrindu-i trupul. Gandeste, s-a mobilizat ea. Misca-te!     Drumul luminat de valvataia flacarilor se umpluse de oameni disperati care umblau de colo-colo, strigandu-si rudele sau prietenii."