Pazitoarea tainei

Descriere

Cel de-al patrulea roman al scriitoarei Kate Morton, Pazitoarea tainei, a castigat, in 2012, Fellowship of Australian Writers National Literary Awards – Christina Stead Award iar in 2013, Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year, People's Choice – Queensland Book of the Year si American Library Association Award – Women's Fiction Category. Bestseller international, a figurat in topurile de vanzari din The Times si New York Times. Romanele lui Kate Morton – Casa de la Riverton, Gradina uitata, Orele indepartate si Pazitoarea tainei –, vandute in milioane de exemplare, sunt publicate in peste 40 de tari. 1961: Intr-o superba zi de vara, cand familia ei organizeaza un picnic pe malul paraului ce strabate terenul fermei Greenacres, adolescenta Laurel se ascunde de parinti si de surori. Are 16 ani si vrea sa viseze in voie la prima ei iubire, rebelul Billy, si la luminile rampei, care o asteapta la Londra, departe de cadrul bucolic al copilariei. Insa, pana la apusul soarelui, Laurel va fi martora unei crime terifiante, care o va marca toata viata. 2011:Acum actrita consacrata, Laurel Nicolson se intoarce acasa pentru a-si sarbatori, impreuna cu surorile ei, mama nonagenara, al carei sfarsit este aproape. De veghe la capataiul lui Dorothy, Laurel este coplesita de amintirile traumatizante din adolescenta, iar vorbele soptite de batrana la hotarul dintre somn si trezie ii ofera o pista de investigatie. Asemenea unui detectiv, Laurel incepe sa cerceteze trecutul familiei, aducand la lumina intamplari incredibile, petrecute in Londra zguduita de bombardamentele din cel de-al Doilea Razboi Mondial.      Fragment din romanul "Pazitoarea tainei" de Kate Morton:       „Lui Laurel i-a tresarit inima. El.     — De-aia a venit atunci omul acela, mami? Atunci, de ziua lui Gerry?     Simtea ca o apasa in piept. Parca avea din nou saisprezece ani.     Mama o tinea inca strans de maneca. Avea fata cenusie si vocea ii era subtire ca o trestie.     — M-a gasit, Laurel... n-a incetat sa ma caute.     — Pentru ceea ce ai facut in timpul razboiului?     — Da, a raspuns abia soptit.     — Dar ce a fost? Ce-ai putut sa faci?     Brusc, s-a deschis usa si a aparut sora Ratched cu o tava in maini.     — Pranzul! a anuntat ea vioaie, asezand masuta cu rotile la locul ei.     A umplut un pahar de plastic pe jumatate cu apa calaie si a verificat daca mai era apa in carafa.     — Sa suni cand termini, draguta, a urmat ea cu o voce cantata si puternica. O sa ma intorc sa te ajut...     A aruncat apoi o privire pe masa sa vada daca totul e in ordine.     — Mai ai nevoie de ceva inainte sa plec?     Dorothy scruta chipul femeii, epuizata, ametita.     Sora a zambit vesela, aplecandu-se catre ea:     — Mai ai nevie de ceva, draguta?     — A!     Dorothy a clipit si a zambit uimita, frangandu-i inima lui Laurel.     — Da, te rog. Vreau sa vorbesc cu doctorul Rufus...     — Doctorul Rufus? Vrei sa spui doctorul Cotter, scumpo!     O unda de nedumerire i-a umbrit scurt chipul palid si apoi a spus, cu un zambet si mai slab:     — Da, desigur, cu doctorul Cotter.     Sora i-a raspuns ca il va trimite cand il va gasi si apoi s-a intors catre Laurel, atingandu-si tampla cu un deget si aruncandu-i o privire plina de intelesuri. Laurel abia s-a stapanit sa nu o sugrume.     A asteptat la nesfarsit sa iasa din camera: a adunat paharele folosite, a notat ceva in fisa medicala, s-a mai oprit sa comenteze pe indelete despre ploaia care dadea sa inceapa. Laurel ardea de nerabdare cand, in cele din urma, a inchis usa in urma ei.     — Mami? a imbiat-o ea, pe un ton ceva mai aspru decat ar fi dorit.     Dorothy Nicolson si-a privit fiica. Avea chipul placut, dar sters si Laurel si-a dat seama ca ceea o imboldise inainte de a fi intrerupte disparuse cu totul. Fugise acolo unde stau toate tainele vechi. Simtea ca se sufoca de neputinta. Ar fi putut sa o intrebe din nou, de exemplu: „Ce ai putut face de a venit omul acela dupa tine? Era ceva legat de Vivien? Te rog, spune-mi ca sa pot sa ma linistesc", dar chipul iubit al batranei atat de istovite o privea acum cu o uimire blanda, cu un zambet usor ingrijorat:     — Ce e, Laurel?     Adunandu-si toata rabdarea ce-i mai ramasese - caci si maine mai era o zi si va incerca din nou, i-a zambit si i-a spus:     — Vrei sa te ajut sa mananci?”