Sfarsitul povestii

Descriere

Epuizata dupa ce si-a cautat ore in sir fostul iubit pe strazile unui oras necunoscut, o femeie intra intr-o librarie si acolo, printre cartile in mijlocul carora incearca sa se regaseasca, un barbat ii ofera o ceasca de ceai. Este acesta sfarsitul povestii? Cum poti sti care e adevaratul sfarsit? Cand te paraseste iubitul, cand te impaci cu gandul, cand renunti sa-l mai urmaresti, cand inchei cartea despre el? si ce inseamna o poveste de dragoste? E mai intai povestea sau mai intai dragostea? Ce inseamna sa iubesti un barbat? Poti invata din cartile scrise de altii? Poti scrie apoi povestea pentru altii? Totul incepe cu sfarsitul in acest roman hiper-lucid si tulburator despre o dubla obsesie, singurul roman al autoarei de proza scurta Lydia Davis, castigatoare a Premiului Man Booker 2013. Lydia Davis s‑a nascut in 1947, in Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proza scurta si romanul Sfarsitul povestii, pe langa eseuri si traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distinctii internationale pentru opera ei, cea mai importanta fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s‑a acordat in 2013. A predat literatura si scriere creativa la universitati americane cu traditie. A fost casatorita cu scriitorul Paul Auster, iar in prezent este casatorita cu artistul vizual Alan Cote. Are cate un fiu din fiecare casatorie. Bucurie mare: Lydia Davis a castigat Premiul Man Booker International. Niciodata nu a nimerit un premiu literar tinta atat de bine, aproape la fel de bine cum o nimereste ea in povestirile ei, ingenioase, jucause, inventive din punct de vedere formal si neasteptat de puternice (fata de cat de scurte sunt). [...] E o placere s‑o citesti. Nu mai e alt scriitor ca ea. - The Guardian L‑a cunoscut in timp ce locuia si lucra intr‑un oras de pe coasta de Vest. El, poet publicat in reviste obscure si student angajat part time la o benzinarie, era cu doisprezece ani mai tanar decat ea. Ea isi aminteste prima lor intalnire, ce bine arata (si asta o va bantui mult timp dupa plecarea lui) si certurile dintre ei. Dar cele mai intense si dureroase amintiri sunt cele de dupa sfarsitul povestii, cand, incapabila sa accepte ca se terminase, il pandea la locul lui de munca, il urmarea si punea la cale intalniri la care el nu venea. Nu‑si face iluzii in legatura cu el: era imatur, lua bani cu imprumut si nu‑i inapoia, isi dezamagea prietenii. Dar toate astea, pentru o femeie obsedata de iubitul ei, sunt irelevante. - Kirkus Reviews Fragment din roman: "Cand era tacut cu mine, aceasta tacere mi se parea dificila si stanjenitoare. Sunt aproape sigura ca tacea fiindca se temea sa vorbeasca, se temea ca as crede ca ceea ce spunea era gresit - inexact, sau nu foarte inteligent, sau nu foarte interesant. Eram severa cu el chiar si cand nu voiam sa fiu, si-l faceam sa-i fie frica sa vorbeasca. Tacerea lui ascundea niste lucruri, la fel cum chipul lui ascundea niste lucruri, ce era in mintea lui si ce simtea, si ma determina sa ma uit mai atenta la el, sa incerc sa descopar ce se afla in spatele tacerii. El nu se explica niciodata, spre deosebire de alt barbat pe care-l cunosteam si care se explica asa de deplin incat nu trebuia sa banuiesc niciodata. Ii banuiam motivele, ii banuiam gandurile, dar cand intrebam daca banuielile mele erau corecte, el nu-mi raspundea si iarasi trebuia sa banuiesc - daca avusesem dreptate. Asta imi tinea atentia indreptata spre el, dar uneori imi pierdeam rabdarea. Stiam ca n-ar trebui sa-mi pierd rabdarea cu tacerea lui sau cu felul lui indirect de-a face lucrurile sau cu felul lui mai lent de-a face lucrurile, si totusi mi-o pierdeam. Voiam ca totul sa fie iute, de cele mai multe ori, in afara de cazul in care alegeam eu sa fac ceva lent. Pur si simplu voiam ca totul sa fie asa cum alegeam eu sa fie, iute sau lent. Daca ma gandesc cat de lipsita de rabdare eram cu el, trebuie sa ma minunez de felul in care il iubeam. Cred ca felul meu de a ma purta cu iubirea lui a fost iresponsabil. Uitam de ea, o ignoram, o maltratam. Numai ocazional, si aproape din intamplare, sau dintr-o toana, o cinsteam sau o protejam. Poate ca n-am vrut decat sa mi se incredinteze iubirea lui: apoi eram dispusa sa-l las sa sufere, fiindca ma simteam in siguranta avand acea iubire incredintata si nu sufeream eu insami. Nici mie nu-mi era usor sa discut cu el. Voiam sa vorbesc, iar vocea imi vorbea in interiorul meu, ma gandeam la cuvintele de zis si le ziceam, dar ceea ce spuneam era sec si rigid, cuvintele nu comunicau nimic din ceea ce simteam. Mi-era mai usor sa-l ating si sa scriu tot felul de lucruri. Astfel ca intre noi exista uneori aceasta stranie formalitate, un loc gol si o dificultate, din cauza stangaciei a ceea ce-mi spunea el cand vorbea, si-a stangaciei a ceea ce-i spuneam eu, si a tacerilor ample care cadeau intre noi. Poate ca nu trebuia sa vorbim, dar atunci cand eram impreuna simteam probabil ca trebuie sa purtam ceva in genul unei conversatii. Incercam iar si iar sa vorbim, si o faceam prost, ne stateau atatea bariere in cale. Ma mai deranjau si alte lucruri la el, iar el sigur stia. Nu-mi placea daca statea foarte tacut in compania altor oameni sau daca facea o remarca din care se vedea ca nu intelesese despre ce se vorbea, pronuntia lui extrem de clara atunci cand era foarte agitat, t-urile destul de stridente, sau daca radea in felul lui intimidat, cu glasul tensionat si ridicat. Pana si zambetul lui, larg ca de fiecare data, parea crispat si timid, de parca mi s-ar fi oferit acolo, stand in spatele zambetului si al trupului lat, atat de drept, incordat si tacut. Mi se parea ca trupul lui era neobisnuit de lat, bratele si picioarele neobisnuit de groase. Mi se parea ca pielea ii era ciudat de alba, carnea membrelor asa de bogata si alba incat aproape ca stralucea in intuneric. Chiar stralucea intr-o lumina vaga, intr-o camera intunecata cu lumina razbatand prin ferestre, de la luna sau de la vreun felinar din strada. Cu siguranta ca arata bine, trasaturile ii erau placute, dar nasul ii era ciudat de ascutit si carn pe fata lata, pielea fetei ii era palida, roz, pistruiata, pana si buzele ii erau pistruiate. Adesea cadea in vreo poza timida, cu capul dat pe spate, zambitor sau precaut, sau cu capul plecat, cand nu zambea si parea furios, sau gata sa se certe, dar nu furios, privindu-ma pe sub sprancene, cu buzele stranse. Nu pot spune ca ochii lui nu aveau o nuanta frumoasa de albastru, desi pana si albastrul era foarte deschis, iar albul era deseori usor brazdat de vinisoare. Cand nu mai eram impreuna, nu ma mai deranja ceea ce ma deranjase. Mi-era tot mai greu sa vad ceva in neregula la el, fiindca desi toate acele lucruri existau, ele se micsorasera, in atentia mea, pana la punctul in care devenisera abia vizibile. "