Criza umanitatii europene si filosofia

Descriere

    Volumul de fata propune cititorului una dintre scrierile de baza ale intemeietorului fenomenologiei, anume Criza umanitatii europene si filosofia, elaborata in contextul orientarii autorului spre problematica social-umana, preocupat indeosebi de tema semnificatiei umane a stiintei si a cunoasterii, precum si de intelegerea "crizei stiintelor europene" si a "umanitatii europene" insasi. Cartea desi trateaza filosofic, nu are totusi drept tema o reforma psihologica, si ca una filosofica, ea are o tematica delimitata.     In finalul lucrarii, filosoful scrie: „Criza existentei umane europene are numai doua cai de iesire: sau declinul Europei in instrainare fata de propriul sau sens rational de viata, caderea in dusmanie fata de spirit si in barbarie, sau renasterea Europei din spiritul filosofiei printr-un eroism al ratiunii, care va depasi definitiv rationalismul. Pericolul cel mare care ameninta Europa il constituie oboseala. Sa luptam impotriva acestui pericol al pericolelor ca «buni europeni», animati de curajul pe care nici chiar o lupta fara de sfarsit nu-l sperie”.
     Fragment din volum:       „II. Fenomenologia transcendentala fata de fenomenologia psihologica 
        1. Noua fenomenologie nu s-a dezvoltat initial ca o psihologie pura, deci nu in interesul fundamentarii unei psihologii stiintifice strict empirice, ci, mai mult, ca „fenomenologie transcendentala”, in folosul unei reforme a filosofiei in directia unei stiinte riguroase. Fenomenologia transcendentala si cea psihologica, ca diferite in fondul lor, trebuie sa fie insa strict delimitate una de alta. Cu toate ca una poate trece in cealalta prin simpla schimbare de atitudine si apar la ambele „aceleasi" fenomene si caracteristici esentiale, acestea prezinta alte indicii, ceea ce le schimba sensul in mod principial. Nici interesul lui Locke nu-I constituia, de fapt, initial fundamentarea unei psihologii pure, caci aceasta trebuie sa fie doar un mijloc pentru o solutionare universala a problemei „intelectului". Tema sa primara a constituit-o astfel dezlegarea enigmei capacitatii intelectuale aflata in subiectivitate ca o cunoastere si ca stiinta, dezlegare realizata cu pretentii la valabilitate obiectiva. Prin urmare, „Eseul” lui Locke vrea sa fie proiectul unei teorii a cunoasterii, al unei filosofii transcendentale. Lui si scolii sale li se potriveste reprosul de „psihologism". Daca insa, in sensul problemei transcendentale survine chestiunea unei obiectivitati, care se constientizeaza in imanenta subiectivitatii pure si se realizeaza in procesul subiectiv de fundamentare, atunci sensul si justificarea acestei probleme privesc in aceeasi masura si tot ce este obiectiv.     Inca in „Meditatiile” lui Descartes (si prin aceasta el a fost declansatorul epocal al problematicii transcendentale) se afla deja pregatita parerea ca, ceea ce consideram totdeauna ca existent real si existent in mod esential determinat, deci, in cele din urma intregul univers, este pentru ego-ul cunoscator doar existent ca ceva crezut in sensul subiectiv, iar existentul ca atare ca ceva reprezentat in simturi, ca ceva gandit etc. Deci, viata subiectiva a constiintei, in pura ei imanenta, este focarul oricarei conferiri de sens si al oricarei instituiri de fiintare, oricarei autentificari a existentei.”