Revista Lettre Internationale - Nr. 103

Descriere

Anul acesta se împlinește un secol de la ceea ce s-a numit mult timp Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (la cursurile din școală, era prescurtată MRSO). Se serba cu mare pompă, iar în anii 1950 chiar se defila de 7 noiembrie pe bulevardele Bucureștiului. Astăzi ne este clar că a fost vorba de o lovitură de stat, abil orchestrată de Lenin, și mai ales, de Troțki. Metoda întrebuințată a fost descrisă cu un deceniu mai târziu de Curzio Malaparte, în cartea lui, Tehnica loviturii de stat. Așa-numita „revoluție din octombrie” a fost necesară doar pentru a obnubila revoluția din martie 1917, care a pus capăt regimului țarist autocrat. Când a izbucnit prima revoluție, Lenin, aflat în Elveția, a rămas descumpănit. I se părea că pierduse trenul istoriei, dar serviciile secrete germane i-au oferit un alt tren, unul bine ferecat, cu care a putut ajunge la Petrograd, în timp util. Chiar și bolșevicii erau șocați de radicalitatea lui Lenin, demonstrată de primele lui discursuri, de aceea succesul său nu era probabil. Încercarea de a lua puterea prin forță, în iulie 1917, a eșuat, și Lenin s-a refugiat într-o colibă, la Razliv, ca să scape de urmărire. În octombrie, puciul a fost mai bine gândit, de aceea a reușit.Georges Nivat, în Anul Roșu, ne arată cum societatea rusă ca atare, și nu doar guvernul lui Putin, este reticentă în a celebra MRSO. „Cele zece zile care au schimbat lumea” s-au dovedit mai curând funeste decât benefice. Nivat ne arată cum s-a găsit o soluție de a evita aniversarea, anume celebrând eliberarea Moscovei de invadatorii polonezi, la 4 noiembrie 1610. Ce contează trei zile de decalaj?Luarea puterii de către Lenin și ai lui a însemnat și un început de efervescență artistică, astfel încât revoluția socială a fost dublată de una culturală. A doua zi după instaurarea noii ordini, Lunacearski, Comisarul Poporului pentru Cultură, i-a chemat pe toți cei care însemnau ceva în artă, pentru a le oferi posibilități de a evolua în noile condiții. Meyerhold a venit degrabă, Stanislavski a rămas în expectativă, dar, în mare, creatorii s-au raliat și au constituit ceea ce a fost remarcabila mișcare de avangardă din anii 1920. Termenul Proletkult este astăzi greșit înțeles. Se confundă mișcarea inovatoare, plină de imaginație și de elan de atunci cu realismul socialist plat și schematic, promovat de Stalin după 1927 și de Jdanov după al Doilea Război Mondial.Mai 1968 nu a fost o revoluție socială, ci una culturală, ale cărei efecte le simțim până astăzi. Bernd Cailloux s-a format în aceste timpuri, iar, în dialogul său cu Frank Raddatz, Subcultură, SDS și LSD, știe să pună accentele din perspectiva actuală. O generație numeroasă și răsfățată (baby-boomersnăscuți după război), a atins atunci maturitatea și a vrut să schimbe lumea. Nu a reușit pe loc, dar nimic nu ar arăta acum la fel fără zbaterea lor.Anii 1960 au fost și cei ai revoluției sexuale. Dezbaterea despre Aventurile corpului aprofundează această problemă. De la Sf. Augustin până la Michel Foucault, discursul despre corp și sex continuă fără încetare. Intervențiile pertinente ale participanților la dezbaterea coordonată de Michael Fœssel ne arată că ar trebui să avem un raport relaxat cu corpul nostru. Pentru generațiile mai vechi, corpul era un balast. Constantin Noica se referea la „fratele meu, porcul”, căruia trebuie să-i dai hrană și ceva exercițiu fizic, ca să te lase în pace. Ideea actuală este de conciliere între ființă și corpul care-i este dat, fără a-l agresa prin manipulare sau transformare silită, ca și cum ar fi ceva exterior, cu care poți face ce vrei. Eventual să-l folosești ca un fel de „capital sexual”, cum ne explică Eva Illouz și Dana Kaplan în Formele capitalului sexual. Un corp bine gestionat și un apetit sexual bine satisfăcut constituie niște active care pot fi utilizate eficient pentru a reuși în plan economic. Dar, pentru a avea bani, trebuie să știi cum se produc aceștia. Este ceea ce ne arată Mircea Coșea în articolul său, Românescul „Fiat Money”, în care ni se explică modalitățile în care se pot face bani din nimic, fie că ești stat, sau simplu cetățean.Când sărbătoarea de 7 noiembrie s-a transformat în „Zilele Culturii Ruse”, mulți intelectuali se înghesuiau la librăria Crețulescu, pentru a profita de oferta generoasă de carte. Găseai toate titlurile interesante, mai ales în domeniul științelor exacte. Explicația era că URSS nu respecta deloc legea proprietății intelectuale. Traduceau tot ce voiau și nu plăteau. Ajunsesem să învățăm limbă rusă, pe care o refuzasem în școală, pentru a beneficia de contactul cu lumea științifică. Am examinat problema protecției dreptului de autor în eseul meu, Este proprietatea intelectuală sacră? Mijloacele de apărare a proprietății intelectuale au evoluat de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai restrictive. Ele îi favorizează pe autorii cu succes comercial, dar mai ales pe editori și difuzori. Victimele sunt tocmai creatorii de conținut, care, având nevoie de stimulent mintal, sunt interesați de lucrările mai rafinate și, în consecință, mai greu vandabile. De altfel, așa cum sugerează articolul lui Matthew Cobb, Minunata lume nouă a manipulării genetice, drepturile de proprietate intelectuală par să se extindă chiar în zona lumii naturale. Dacă o întreprindere a detectat corelația dintre o secvență din codul genetic și o anumită caracteristică, de pildă, o maladie, ea se crede îndreptățită să breveteze chiar acea secvență, nu doar procedeul prin care o selecționează. De aceea, protecția proprietății intelectuale nu trebuie extinsă dincolo de limitele rezonabilității.Aproape oricine merge pe stradă și în mijloacele de transport cu căștile în urechi. Ce ascultă ei, în afară de apelurile telefonice? Se pare că doar muzică de consum. Este, poate, tot un efect al anilor 1960, când au apărut formațiile legendare de muzică „ușoară”, ca Beatles, Rolling Stones ș.a. Ce se întâmplă, în aceste condiții, cu muzica „elevată” ne spune Mihu Iliescu, în articolul său, De la modernism la postmodernism: o revoluție imposibilă. Modernismul exacerbat, prin rigorile sale matematice (vezi serialismul integral) a tăiat apetitul ascultătorilor. De aceea, postmodernismul în muzică vrea să recupereze capacitatea de seducție, dar, vai, se pare că e prea târziu. Muzak-ul din locurile publice (holuri, lifturi) pare a satisface integral nevoia de muzică necomercială, cu ecouri de creație cultă. Alăturând fragmentul din romanul Umbrelele lui Satie de Stéphanie Kalfon, încercăm să regăsim un reper al muzicii „adevărate”.Romanul rămâne o preocupare pentru toți cei care deschid o carte. Peter Brooks, în Mai mult decât un roman, se întreabă dacă, într-adevăr, Mizerabiliieste cel mai mare roman al secolului al XIX-lea. Patrice Jean se întoarce la Doamna Bovary, un alt mare roman al secolului al XIX-lea, dar nu pentru a examina încă odată turbulențele sentimentale ale eroinei, ci pentru lua în derâdere „farmecul domnului Homais”. La căpătâiul nefericitei femei, cei doi ideologi, unul din dreapta conservatoare, părintele Bournisien, și farmacistul Homais, o relicvă caricaturală a luminismului, își continuă dezbaterea sterilă. Lakis Proguidis și Massimo Rizzante ne reamintesc că romanul are extraordinara însușire de a constitui o „lume” în care putem să intrăm, să ne pierdem, să ne dezvoltăm. Miguel Gallego Roca se ocupă de autorii unei unice cărți, insistând asupra lui Luis Martín-Santos, cu romanul lui singular și atașant, Vremea tăcerii.Lesley Chamberlain ne readuce în față figura lui Pușkin, pusă în contextul represiunii împotriva decembriștilor. Piesa lui miniaturală, Mozart și Salieri, a fost transformată în operă de cameră, de către Rimski-Korsakov, ulterior în piesă de anvergură internațională, decătre Peter Shaffer, și în blockbuster de Milos Forman. Este bine, însă, să revenim la sursa lor de inspirație.