Revista Lettre Internationale - Nr. 101-102

Descriere

Filosoful american de origine română, Costica Bradatan, a obținut un frumos succes internațional cu lucrarea sa despre viețile filosofilor (carte analizată în paginile revistei noastre), în care a arătat cum unii dintre aceștia își asumă ideile, trăiesc și chiar mor pentru ele. Probabil că tocmai acest succes l-a determinat să abordeze prin contrast, în noua sa carte, aflată în curs de elaborare, tema eșecului. Ne-a oferit un capitol din această lucrare, dedicat lui Cioran, „filosoful eșecului”. Stendhal spunea că succesul este necesar pentru că ne domolește tulburarea interioară, generată de nesiguranță, ajutându-ne astfel să fim mai buni. Cei mai mulți se opresc când ajung la succes și continuă să practice rețeta prin care l-au dobândit. Marii creatori, însă, sunt cei care au cutezanța să-și demoleze propriul succes. Ei trec dincolo de el atunci când nu se mai înscriu în orizontul de așteptare al contemporanilor, ci țintesc spre sensibilitatea generațiilor următoare. Așa a făcut Rembrandt începând cu Rondul de noapte, așa a făcut Beethoven, după Simfonia a noua, când a compus cvartetele finale. Cioran a fost de la început conștient de rolul benefic al eșecului, pe care l-a cultivat toată viața. „Orice viață, oricare ar fi ea, nu este decât istoria unui eșec”, a spus Sartre în ultimul său interviu. A diminuat, însă, importanța aserțiunii sale, explicând că, pentru el, eșecul a constat în faptul că nu a fost un filosof atât de mare ca Hegel. Despre Hegel, dar și despre Spinoza este vorba în eseul lui John Roberts, care își pune întrebarea: „Este eroarea în gândire semnul unui eșec?”. Contrar lui Descartes, care considera eroarea ceva ce trebuie neapărat eliminat (așa gândesc și inginerii de software, urmând paradigma carteziană), Hegel și, înaintea lui, Spinoza, au considerat eroarea productivă, în sensul că ea provine din iscodirea filosofică fundamentală: „Și dacă lucrurile ar sta în alt fel?”. După ei, adevărul rezultă din procesul mintal presărat cu erori, el reconstituindu-se retrospectiv și nefiind nicicând finalizat. Tot în aceeași zonă se situează dezbaterea despre realitatea conștiinței, în care se înscrie eseul elegant al lui Thomas Nagel. Este aceasta un epi-fenomen neuronal, sau ea nu poate fi redusă la infrastructura ei materială? Iată întrebări la care merită să reflectezi, chiar dacă nu le poți găsi răspunsuri. Dacă acceptăm provocarea adusă de eroare, de ce nu am încerca subminarea, sau, măcar, conturnarea, legilor fizicii, așa cum sugerează cum grano salis Thomas Barlow, în savuroasa lui carte, „O teorie a nimicului”. Gheorghe M. Ștefan analizează această carte din perspectiva filosofiei științei, dar și bazat pe propria sa experiență de cercetător aflat în permanentă căutare de fonduri.
Dedicăm o secțiune dezbaterii legate de soarta literaturii în vremea internetului. Paolo Giordano contribuie cu o idee interesantă. El crede că s-a bătut prea multă monedă pe teoria suportului, conform căreia o carte în format electronic nu are impactul senzorial al celei tipărite pe hârtie. Părerea lui este că pericolul constă în hiper-lectură, adică în saltul capricios de la un fragment la altul, de la un text la o imagine, care împiedică, după el, o lectură aprofundată (close reading), care să pună imaginația în mișcare. Raționamentul lui este respectabil, dar cam șubred. La fel s-a spus despre fotografie, că oferă doar instantanee ale realului, despre cinematograf, că antrenează mintea doar într-un singur sens, sau despre televiziune, că ne tratează ca pe niște infantili. Or, s-a dovedit că efortul mintal implicat în realizările din ce în ce mai sofisticate ale acestor medii este de același ordin de complexitate cu cel impus de lectură. Mai mult, hiper-lectura a fost dintotdeauna modul de studiu al celor dedicați cercetării științifice, care treceau de la un text la altul, grație unei trimiteri bibliografice. De altfel, o trimitere hipertextuală face și Massimo Rizzante atunci când urcă pe scara timpului de la Italo Calvino la Ariosto. Paolo Giordano afirmă că toți marii scriitori au inclus în opera lor elemente tehnologice deja perimate la vremea când scriau, chipurile, dovadă că erau alergici la noutatea tehnologică: ei vorbeau despre telegraf, când telefonul era la ordinea zilei. Se aplică la Caragiale, în Scrisoarea pierdută, pentru că în România de atunci telefonul nu apăruse, nu și la Proust, care, aproape în același timp, face o analiză fină a particularităților unei convorbiri telefonice. Punctul pe i îl pune Nicolae Manolescu, care deplânge lipsa de autoritate editorială a textelor difuzate prin internet. Este o nouă formă de folclor, admite autorul, dar și folclorul a avut nevoie de literați profesioniști, pentru a intra în conștiința publică. Ce ar fi poezia populară română, fără Alecsandri?
Oricare cititor traduce textul lecturat în limbajul lui interior. Victor Ivanovici se apleacă asupra paradoxului traducerii: să fie fidelă limbii autorului, sau să fie seducătoare, când e transpusă în limba cititorului? Unele limbi sunt mai „ospitaliere” decât altele. Franceza, cu rigoarea ei, este destul de impenetrabilă. Germana a adoptat cu grație literatura străină. De aceea, Goethe a cutezat să definească noțiunea de Weltliteratur („Literatura universală”). Traducerea lui Schlegel din Shakespeare a modelat limba germană, așa cum traducerile în română ale lui Joyce, Proust, Coetzee și Burroughs au îmbogățit limba română. Dar, vorba lui Kogălniceanu, „traducerile nu fac o literatură”. Există scriitori care, chiar dacă nu au scris într-un limbaj vernacular foarte sofisticat (precum Ion Creangă), pierd enorm prin traducere. Alături de Eminescu, figurează și Pușkin în această poziție. Gary Saul Morson se întreabă dacă vom avea vreodată o imagine definitivă despre Pușkin. Până și traducerea pretențioasă a lui Nabokov după Evgheni Oneghin i-a făcut clasicului rus mai mult rău decât bine. Asta nu înseamnă că fantasma lui Pușkin nu tulbură mai puțin sensibilitatea cititorilor.
Lesley Chamberlain acționează ca un detectiv versat atunci când decodează romanul lui Cameron McCabe, „Fața de pe podeaua camerei de montaj”. Ea examinează cu atenție indicii textuali care dau seama de originea etnică și de orizontul cultural al autorului acestui roman polițist postmodern, care pare să pună capăt genului însuși. El este un austriac refugiat în Marea Britanie, vrând să scape de opresiunea nazistă. Semnele textuale presărate în narațiune îl devoalează mai bine decât, în carte, probele examinate de investigatorii crimei.
Mircea Coșea se întâlnește cu Flavien Dupuis în examinarea modului în care totul devine „de vânzare”. Marx spunea că există anumite lucruri care nu se pot schimba în economia de piață: „dacă pentru dragostea ta nu primești înapoi dragoste, înseamnă că iubirea ta este o eroare, sau o nefericire”. Lucrurile au evoluat astfel încât până și calitățile personale ale unei persoane au devenit o marfă. Analizând influenta carte a lui Negri și Hardt, Empire, Dan-Alexandru Chiță arată cum critica actuală a capitalismului poate fi la fel de seducătoare și de virulentă ca Manifestul Partidului Comunist (o capodoperă a romantismului literar) al lui Marx, dar, ca și acesta, rămâne incapabilă să imagineze un viitor alternativ. Sartre spunea că marxismul este orizontul „de nedepășit” al secolului al XX-lea. Să fie capitalismul la fel, acum?