Daca as ramane

Descriere

Ce ai face daca ar trebui sa alegi? Mia este o violoncelista talentata in varsta de 17 ani, cu o familie iubitoare si un prieten minunat, Adam. Ea nu trebuie decat sa aleaga daca va merge la New York pentru a studia la Julliard sau daca va ramane in Oregon cu cei dragi. Insa intr-o dimineata cu ninsoare, totul se schimba, iar decizia pe care brusc trebuie sa o ia este dramatica si dureroasa. Mia isi pierde parintii si fratele mai mic intr-un accident rutier, si, cu toate ca nu isi aminteste momentul impactului, ea ii poate vedea pe cei din jur si pe sine. Romanul este scris la persoana intai, Mia evoca evenimente din viata sa, descrie ceea ce vede si aude in spital, desi nu poate simti nimic si este din ce in ce mai slabita. Dragostea pentru cei ramasi in viata si pentru Adam si pasiunea pentru muzica clasica vor determina alegerea pe care tanara o face la final. Daca as ramane (If I Stay) atinge teme importante, despre viata, moarte si despre cum totul se poate schimba iremediabil intr-o secunda. Cartea este inspirata de o tragedie reala. Fragment: " Tocmai m-au mutat de la Reanimare la Terapie intensivă. Este o incăpere în formă de potcoavă, în care se află circa o duzină de paturi şi o sumedenie de asistente care se agită permanent de colo-colo, citind diagramele printate întruna de computerele care ne monitorizează semnele vitale şi se află la picioarele paturilor. În mijlocul camerei se află alte computere si un mare birou la care stă o asistentă. Doi asistenţi se ocupă de mine, împreună cu doi doctori care fac cu schimbul la nesfărşit. Unul dintre asistenti este un bărbat taciturn, cu pielea flască, păr blond şi mustaţă, şi nu-mi prea place de el. Apoi, este o femeie cu pielea atât de neagră, încât pare albastră, şi voce cântată. Imi spune „scumpo" şi aranjează mereu pătura in jurul meu, deşi eu, fiind nemişcată, nu o deranjez din loc. Sunt aşa de multe tuburi ataşate de trupul meu, încât nu pot să le număr pe toate: unul îmi iese din gât, respirând pentru mine, altul mi-a fost băgat pe nas pentru a-mi menţine stomacul gol, cel din venă este pentru hidratare, în vezică, - pentru urinare, câteva sunt lipite de piept pentru a înregistra bătăile inimii, iar altul este ataşat de un deget pentru a-mi monitoriza gradul de oxigenare sanguină şi saturare a hemoglobinei. Ventilatorul care mă ajută să respir susură într-un ritm liniştitor, ca un metronom - inspiraţie, expiraţie, inspiraţie, expiraţie. Cu excepţia doctorilor, a asistentelor şi a cuiva de la Serviciiie sociale, nimeni nu a intrat să mă vadă. Asistenta socială le vorbeşte bunicilor pe un ton coborât şi compătimitor. Le zice că, starea mea este „gravă". Nu sunt tocmai sigură, ce vrea să spună cu acest cuvânt. La televizor, pacienţii sunt întotdeauna fie in stare critică, fie stabilizaţi. Grav nu sună a bine. Când lucrurile sunt grave, ajungi în mormânt. - Aş vrea să putem face ceva, zice bunica. Mă simt atât de inutilă dacă doar stau şi aştept. "