Filosofia formelor simbolice

Descriere

    «Marii ganditori, care au descris omul ca animal rational, nu au fost niste empiristi, si nu au avut intentia de a oferi o reprezentare empirica despre natura omului. In definitia lor ei au exprimat mai degraba un imperativ moral fundamental. In mare masura conceptul de ratiune nu este menit sa cuprinda in plinatatea si multitudinea lor formele culturii. Aceste forme sunt toate forme simbolice si, ca urmare, ar trebui sa definim omul nu ca animal rational, ci ca animal simbolic. In felul acesta putem sa-i indicam diferenta specifica si sa aflam noua cale care i s-a deschis: calea civilizatiei.» (ERNST CASSIRER).     Ernst Cassirer reprezentant al orientarii neokantiene si al unei sinteze teoreticometodologice intre criticism, neohegelianism si fenomenologie, autor al unor lucrari de baza istorico-filosofice si de istoria stiintei si a culturii in genere, a fost totodata un participant activ la ampla reconstructie teoretico-filosofica moderna.      Fragment din volum:       „Conflictul care ia nastere intre dorinta de fericire a omului si exigentele sub care il situeaza pe acesta spiritul tehnic si vointa tehnica nu constituie nicicum singura si cea mai puternica opozitie care se prezinta aici. Conflictul se releva mai profund si mai teribil atunci cand este urmarit in insusi domeniul formelor culturii. Adevaratul camp de batalie se arata abia acolo unde nu mai sunt in conflict caracterul mediat al spiritului cu nemijlocirea vietii, ci in loc de aceasta sarcinile spiritului insusi, intrucat se diferentiaza din ce in ce mai evident, in acelasi timp se instraineaza tot mai mult una de alta. Acum nu numai unitatea organica a existentei, ci si unitatea „Ideii", unitatea orientarii scopului si a definirii acestuia se vad amenintate prin aceasta instrainare. Nici macar tehnica, in desfasurarea ei, nu se mai situeaza pur si simplu alaturi de celelalte directii fundamentale ale spiritului, nici nu mai ocupa loc in mod pasnic si armonic printre ele. Intrucat se deosebeste de ele, in acelasi timp ea se desparte de ele si li se opune. Nu numai ca se cramponeaza de propria sa norma, ci ameninta sa puna aceasta norma in mod absolut si sa o impuna celorlalte domenii. Cu aceasta, in cercul actiunii spirituale si, in oarecare masura, chiar in sanul ei se declanseaza un nou conflict. Ceea ce se preconizeaza acum nu mai este o simpla distantare in raport cu „natura", ci trasarea unei frontiere in interiorul spiritului insusi, este instaurarea unei norme universale, care satisface si in acelasi timp limiteaza normele particulare.     Se configureaza destul de usor aceasta determinare a frontierelor in raportul dintre tehnica si cunoasterea teoretica a naturii. De la inceput armonia pare aici data si asigurata; nu se mai impune nicio lupta pentru supraordonare sau subordonare, ci numai un joc permanent de dari si luari reciproce.”