O istorie a romanilor

Descriere

Lucrarea de față se dorește a fi, în viziunea autorilor, o sinteză despre istoria modernă a românilor, din punctul de vedere al organizării statale și politico-instituționale. Limita cronologică inferioară are în vedere anul 1821, când se declanșează în Țara Românească, dar cu reverberații și în celelalte teritorii locuite de români, mișcarea de redeșteptare națională condusă de liderul pandurilor olteni, Tudor Vladimirescu, în timp ce limita cronologică superioară se oprește la anul 1918, anul înfăptuirii Marii Uniri a tuturor românilor. Este una dintre cele mai frumoase perioade din istorie (nu întâmplător calificată de istoriografi drept belle epoque, dar și secolul naționalităților), când românii, sub impactul ideilor liberale și democratice ale Revoluției franceze de la 1789 ori a războaielor napoleoniene care au propagat aceste idei, doresc constituirea unui cadru statal adecvat care să-i cuprindă la un loc, dar, în egală măsură, asigurarea modernizării în pas cu celelalte state europene occidentale.Având o situație particularizată de împrejurări vitrege și o poziție geopolitică delicată, la granița a mari și puternice Regate și Imperii cu tendințe expansioniste: Regatul ungar la Vest, apoi înlocuit de Imperiul Habsburgic, Regatul polon la Nord (dispărut în sec. XVIII și împărțit între vecini), Imperiul Otoman la Sud și Sud-Vest și cel Rus la Est, românii au evoluat în instituții statale separate, dar foarte asemănătoare. Dacă Țara Românească (Valahia) și Țara Moldovei au intrat sub suzeranitate otomană (în secolul al XVI-lea) în schimbul asigurării securității și a integrității granițelor, românii din Transilvania și Banat, Bucovina (nordul Moldovei lui Ștefan cel Mare), Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru) vor cunoaște soarta necruțătoare a ocupațiilor străine (habsburgică, respectiv rusă), preocupate să le șteargă identitatea națională și să-i asimileze.Mișcarea de redeștepare națională declanșată de Tudor Vladimirescu în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea avea să înlăture forma cea mai apăsătoare de exploatare a Imperiului Otoman, regimul fanariot, restaurând domniile pământene, fără a înlătura însă și suzeranitatea otomană.