SPQR: O istorie a Romei antice

Descriere

    • Bestseller New York Times si Sunday Times • Finalista la National Book Critics Circle Award si British Book Industry Book of the Year Award 2016 • Inclusa pe lista celor mai bune carti ale anului 2015 de publicatiile Wall Street Journal, Kirkus Reviews, The Economist, New York Times Book Review etc.       O magistrala, panoramica radiografie a Imperiului Roman, semnata de unul dintre clasicistii de frunte ai zilelor noastre, care ne dezvaluie de ce Roma continua sa ramana relevanta pentru noi chiar si dupa atatea secole de istorie. Roma antica are o importanta incontestabila. Istoria ei imperiala, de cuceriri, cruzimi si excese, constituie si astazi un termen de referinta, la care ne raportam pentru a ne defini. Miturile si legendele ei ne ating o coarda sensibila. Dezbaterile romanilor despre cetatenie, terorism si drepturile individului ne influenteaza propriile dezbateri despre libertatile civile de azi. SPQR reprezinta o privire proaspata asupra istoriei romane, ce poarta marca unuia dintre clasicistii de frunte ai lumii. Mary Beard analizeaza nu numai felul in care, de la nivelul unui sat oarecare din centrul Italiei, Roma s-a transformat intr-o putere care a ajuns sa controleze un teritoriu imens, din Spania pana in Siria de azi, ci si felul in care gandeau romanii despre ei insisi, realizarile lor si de ce ei continua sa fie atat de importanti pentru noi, cei de azi.       „Remarcabila... O exemplara lucrare de istorie pentru publicul larg, captivanta, dar nelasand nicio clipa stacheta jos, reunind ampla privire de ansamblu si detaliul intim, care reusesc sa aduca la viata trecutul indepartat." – The Economist     „Inovatoare... revigoranta... revolutionara... o abordare cu totul inedita a istoriei antice." – Spectator     „Colosal de antrenanta… o lectura extraordinar de agreabila si totodata un studiu academic aprofundat."– Observer       Mary Beard o reputata profesoara de studii clasice la Colegiul Newnham din cadrul Universitatii Cambridge si editoare la Times Literary Supplement. Este bine-cunoscuta si apreciata la nivel mondial in lumea universitara, membra a Academiei Britanice si a Academiei Americane de Arte si Stiinte. Printre cartile ei anterioare se numara bestsellerul Pompeii (castigator al prestigiosului premiu Wolfson), Confronting the Classics, The Roman Triumph si The Parthenon. Textele pe care le-a scris pentru blogul ei gazduit de TLS au fost reunite in volumele It’s a Don’s Life si All in a Don’s Day. Mary Beard este o prezenta frecventa in media si autoarea si prezentatoarea unor documentare BBC de succes.      Fragment din volumul "SPQR O istorie a Romei antice" de Mary Beard:       „Extinderea imperiului sub domnia primului August s-a incheiat brusc, in anul 9 e.n., cand comandantul roman Publius Quinctilius Varus, aflat in plina actiune de stabilizare a cuceririlor romane din Germania, a pierdut trei legiuni aproape in intregime, in batalia de la Padurea Teutoburgica, la nord fata de orasul modern Osnabruck. A fost o infrangere care a echivalat, in imaginarul romanilor, cu dezastrul de la Cannae, din timpul razboiului impotriva lui Hannibal, si a dat nastere unor povesti macabre despre cum fusesera sacrificati soldatii cazuti prizonieri, in ritualuri barbare, si despre cum vijeliile si ploile torentiale facusera ca masacrele sa fie si mai rele. Se spunea ca bietii soldati romani nu puteau trage cu arcurile, nu-si puteau azvarli sulitele si nici macar nu-si mai puteau tine scuturile, care musteau de apa. Pana la urma, pierderile umane s-au ridicat spre nivelul de aproape zece la suta din totalul fortelor armate romane; ramasitele unora dintre militari si ale animalelor de povara pe care le aveau cu ei au fost descoperite recent la fata locului, inclusiv o serie de tigve cu niste rani foarte profunde. Dusmanul victorios era un rebel german pe nume Arminius (astazi supranumit, cu afectiune, „Herman, marele german"), care-si facuse stagiul in armata romana si pe care Varus il considerase un prieten loial. Arminius l-a pacalit pe Varus, atragandu-l in ambuscada — asta, dupa ce-i spusese ca se ducea sa faca rost de sprijin local romanilor. Ca si cu alte prilejuri, cei mai inversunati adversari ai legiunilor s-au dovedit a fi oameni pe care insisi romanii ii antrenasera.     August isi facuse planuri sa extinda teritoriul roman in partea de est a Germaniei, dincolo de fluviul Rin. Semne clare ale intentiilor sale au fost descoperite, in ultimii douazeci de ani, in cursul excavatiilor efectuate asupra unui orasel roman pe jumatate ridicat, cel de la Waldgirmes, la o suta de kilometri est de fluviu: forul era deja construit si dotat cu o statuie aurita a imparatului, infatisat calare. Constructiile n-au fost incheiate, pentru ca August, dupa dezastrul de la Padurea Teutoburgica, a renuntat la planurile de noi cuceriri, s-a retras catre vest si a lasat instructiuni, la moartea sa, ca imperiul sa nu se mai extinda.     Instructiunile respective nu erau totusi chiar atat de simplu de respectat, pentru ca, asa cum aratam, August a trasat si un sablon al exercitarii puterii imperiale, care se baza pe cuceriri si pe bravura militara traditionala a romanilor. Plus ca le-a lasat mostenire atat succesorilor sai, cat si romanilor in general o viziune asupra Imperiului Roman care se intindea peste lumea intreaga. Oare putea fi pusa la pastrare, pentru alte vremuri, profetia lui Iupiter din Eneida vergiliana ca romanii aveau sa se bucure de o putere „fara margini", dupa numai un singur dezastru militar? Nu acesta era spiritul de dupa Cannae.     In urmatorii 200 de ani, pana la sfarsitul secolului II e.n., cele doua viziuni incompatibile asupra imperiului — consolidare contra expansiune — au coexistat cu o surprinzatoare usurinta. Au survenit cateva suplimentari ale teritoriului roman. Claudiu, de exemplu, a tinut sa-si repare imaginea cu desavarsire nemilitaroasa, atribuindu-si cucerirea Britanniei, si a celebrat evenimentul, in anul 44 e.n., printr-o procesiune triumfala, prima dupa aproape treizeci de ani, care astfel a capatat o sporita valoare simbolica. A fost prima cucerire romana din acele pamanturi stranii, care se intindeau dincolo de asa-numitul Ocean (altminteri cunoscut drept Canalul Manecii), si a transformat incursiunea efemera pe insula, efectuata de Iuliu Cezar cu o suta de ani mai inainte, in ocupatie permanenta.”