Periplu Persan

Descriere

Laislau Mosoni s-a născut la 2 mai 1931, la Braşov, unde a absolvit Şcoala elementară şi Liceul Comercial - Liceul Industrial.
Şi-a continuat studiile la Universitatea de Stat din Kiev în anii 1950-1956, fiind absolvent al Facultăţii de Relaţii Internaţionale.
Din 1956 lucrează la MAE, Direcţia Relaţii cu ţările Americii Latine.
Între 1960-1965 lucrează la Misiunea diplomatică română de la Teheran, ca Secretar şi Însărcinat cu Afaceri, ocupându-se de probleme de relaţii politice, economice, culturale şi consulare.
Este membru al Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de Carieră.
A publicat articole consacrate relaţiilor româno-iraniene în deceniul 6 al secolului al XX-lea,lucrări apărute în volumele I şi II din “Pagini din diplomaţia României”.
În prezent se ocupă de turism în Delta Dunării.Iran-Persia. Două nume ce desemnează o importantă arie geografică de pe harta Terrei. Două nume ce individualizează o străveche vatră de civilizaţie a umanităţii, cu o istorie bogată şi, în acelaşi timp, tulburătoare prin evenimente, fapte şi realizări. Azi una din puterile lumii contemporane, cu aproape 80 de milioane de locuitori, jucând un rol geo-strategic în emergenţă între subcontinentul indian, Orientul Mijlociu şi cu o constantă deschidere înspre bazinul mediteraneano-european. O ţară şi un popor cu o prezenţă activă şi contribuţii remarcabile la gândirea şi dezvoltarea societăţii omeneneşti, o parte de lume complexă, subtilă şi specială tocmai prin moştenirea sa istorică. O ţară şi un popor cu care România, pământul românesc şi locuitorii săi au avut şi au multiple legături, de asemenea, multimilenare. O ţară şi un popor de care, eu însumi, mă simt strâns apropiat prin firele aparent nevăzute ale cunoaşterii şi înţelegerii profunde ale limbii şi parcursului său istoric, izvoare de reflecţie şi înţelepciune, o lume cu un potenţial excepţional, încă insuficient pus în valoare, ce gravitează între Trecut, Tradiţii şi sfidările globalizante ale Prezentului mileniului trei.Invitat să aştern câteva idei şi gânduri la deschiderea lucrării unui coleg diplomat, dedicată Iranului şi relaţiilor cu România, am acceptat cu interes să o prefaţez, pornind tocmai de la un vechi proverb persan: Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege. Aşa că m-am decis să vorbesc despre acest volum-ghid, presărat cu impresii şi trăiri ale autorului din timpul misiunii îndeplinite timp de aproape jumătate de deceniu, în anii ’60 ai secolului trecut, cu speranţa că cititorii noştri vor fi deopotrivă stimulaţi în descoperirea unei lumi cu care avem atâtea lucruri, valori şi interese de împărtăşit. Domnul Moşoni, la rândul său îmbogăţit cu ştiinţa limbii poporului iranian, a dorit să ne înfăţişeze într-o sinteză multisecvenţială dinamica unei societăţi şi unei culturi în confruntarea sa cu Timpul, cu cerinţele vieţii moderne şi aspiraţiile sale legitime de progres şi bunăstare. Oameni şi locuri sau locuri şi oameni, prinse în vâltoarea Istoriei, o istorie având rădăcini îndepărtate şi amintiri puternice în conştiinţa generaţiilor. O societate adesea fascinantă şi misterioasă, o societate cu luminile ei – în care strălucesc figurile unor savanţi şi poeţi celebri, precum Hafez, Rûmi, Ibn-Sina (Avicenna) sau Omar Khayam, dar şi cu momente prelungite de slăbiciune şi înfrângeri temporare. O societate cu viziuni şi forme de exprimare particulare, bine definite, cu accente interiorizate de ordin etic, moral şi religios, dar care a dovedit mereu receptivitate la nou şi dialog cu vecinii, cu lumea căreia îi aparţine.
Descoperirea aurului negru persan la sfârşitul secolului al XIX-lea a amplificat interesul şi tendinţele Marilor Puteri şi companii occidentale de control şi exploatare a regiunii, situaţie evidenţiată cu pregnanţă între cele două războaie mondiale, Iranul înregistrând experienţa unei ocupaţii efective între 1941-1945, ceea ce a generat în deceniile următoare un remarcabil efort intern de întărire a independenţei şi suveranităţii naţionale, în paralel cu acţiuni de modernizare economică, apelându-se la resursele extra ordinare de ţiţei (aproape 140 miliarde barili, ce îl situează pe locul al patrulea printre producători) şi gaze naturale (al doilea furnizor mondial după Federaţia Rusă). Să ne amintim, în acest context, de faptul că România a cunoscut o situaţie asemănătoare în prima jumătate a secolului trecut. Dacă contactele între înaintaşii noştri traco-geto-daci cu lumea medo-persană sunt consemnate încă din secolele VIII-VI î.Hr., urme ale lor găsindu-le în toponimie şi forme de cultură spirituală şi materială, intermediate şi de lumea greacă şi elenistică, un prim moment culminant este înregistrat la 514 î.Hr., odată cu expediţia faimoasă a regelui persan Darius I, urmaşul marelui rege ahemenid Cyrus al II-lea, în zona din dreapta Dunării, împotriva geţilor „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, Istorii, cartea a IV-a, cap. XCIII). Ulterior, în timpul perioadei romane, cultul iranian al zeului „nebiruit” Mythras, divinitate solară adorată de soldaţi, îl întâlnim răspândit în Dobrogea, inclusiv prin intermediul unor neguţători proveniţi din Orient. Ceva mai târziu, în epoca bizantină, dar şi a marelui regat persan al Saffavizilor şi al Samanizilor, când literatura, arta, filosofia şi ştiinţele persane devin elemente componente şi definitorii ale noii civilizaţii islamice, într-o perioadă când referirile în scris sunt relativ rare, cronicarii persani menţionează Ţara Românească şi pe români, populaţie creştină, continuatoare a vechilor geto-daci.
În Evul Mediu dezvoltat, relaţiile româno-iraniene (persane) se amplifică în circumstanţele bătăliilor duse împotriva expansiunii Imperiului Otoman. În conştiinţa populară au rămas vii în amintire raporturile voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, cu şahul Uzun Hasan, din a doua parte a secolului al XV-lea, diplomaţia celor două state conlucrând la făurirea unei coaliţii internaţionale antiotomane. La fel, la sfârşitul secolului al XVI-lea, întâlnim Ţările Române şi Persia alături, dornice să-şi apere suveranitatea, într-o coaliţie împotriva Semilunei dominatoare.
Concomitent, contactele culturale româno-persane aveau să fie continuate, de data aceasta prin intermediul lumii otomane. Sub influenţa Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, societatea românească, în strădaniile ei de reînnoire, se interesează mai mult despre Persia-Iran, şi nu numai sub farmecul celor 1001 de nopţi!
Proverbele persane găsesc, astfel, o largă circulaţie şi prezintă afinităţi şi similitudini cu multe dintre înţelepciunile gândirii populare româneşti. Să nu uităm opera domnitorului-savant Dimitrie Cantemir, care utilizează izvoare persane în a sa celebră Istorie a Imperiului Otoman, şi care are cuvinte de admiraţie faţă de poporul şi civilaţia persană.
În secolele XVII-XVIII este semnalată, totodată, prezenţa constantă a unor mărfuri de provenienţă persană şi a unor schimburi economice diverse, iar spre mijlocul secolului al XIX-lea, în portul Galaţi, înregistrăm chiar sosirea unui vapor iranian. Câteva decenii mai târziu, după formarea României moderne, unită la 1859 şi independentă în 1877, ambasadorul Persiei la Constantinopol cerea guvernului român aprobarea pentru deschiderea unui consulat general la Bucureşti, motivând prin faptul că „numeroşi persani vin în România pentru comerţ şi că totul face să se prevadă că relaţiile noastre comerciale vor creşte”.
De altfel, începând din 1880, se înregistrează primii paşi pe linia stabilirii unor relaţii politico-diplomatice permanente între cele două state; atunci, la Teheran, era instalat un Consul General onorific, reprezentat de cavalerul olandez de Keun, care obţinea curând recunoaşterea independenţei României (1881), urmată de un schimb de decoraţii şi mesaje între cei doi suverani, cu prilejul vizitei la Bucureşti al unui trimis special al Şahului, în toamna aceluiaşi an.
Odată cu acreditarea diplomatului persan Mizra Ibrahim Khan la Bucureşti, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, acesta prezentându-şi scrisorile regelui Carol I la 18 septembrie/5 octombrie 1902, misiunea diplomatică a Persiei - Iranului devine permanentă. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că şeful legaţiei persane, acreditat şi în Serbia, Grecia, Muntenegru şi Bulgaria, îşi avea reşedinţa în capitala ţării noastre, ceea ce reflecta importanţa acordată de Teheran României, văzută drept centrul legăturilor Persiei cu statele din Peninsula Balcanică (fireşte, cu excepţia Porţii Otmane). Relaţiile şi contactele diplomatice dintre cele două ţării au continuat în pofida evenimentelor interne şi internaţionale complexe, marcate de Primul Război Mondial şi, mai apoi, de criza economică mondială din 1929-1933. Un moment semnificativ al cooperării comune în serviciul păcii şi stabilităţii internaţionale l-a constituit semnarea Convenţiilor de la Londra din iulie 1933, privind definirea agresiunii, ale căror principii de bază aveau să fie integrate în textele unor documente fundamentale, cum au fost Înţelegerea Balcanică (1934) şi Pactul de la Saadabat (vest-asiatic) între Iran, Afganistan, Irak şi Turcia (1937). Un rol decisiv în impulsionarea legăturilor dintre cele două ţări l-a avut, fără îndoială, Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine al României. În acest sens, se înscriu redeschiderea Legaţiei iraniene la Bucureşti, după o scurtă întrerupere (1929), în primăvara lui 1935 (8 martie) şi a Legaţiei române la Teheran un an mai târziu, odată cu prezentarea scrisorilor de acreditare a primului trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, Grigore Constantinescu (10 martie 1936).
În momentul începerii celei de-a doua conflagraţii mondiale, diplomaţiile română şi iraniană se aflau în stadiul pregătirii unui Tratat de prietenie şi unei Convenţii comerciale. Cursul precipitat al evenimentelor a întrerupt aceste relaţii pentru un interval de cinci ani, fiind reluate abia în 1946.
La mijlocul anilor ’60, reprezentarea diplomatică a celor două ţări a fost ridicată la rangul de ambasadă, în strădaniile de adâncire a dialogului şi cooperării româno-iraniene, aducându-şi contribuţia şi autorul volumului de faţă.
De atunci şi până în prezent, s-au produs transformări majore în configuraţia politică şi social-economică a României şi Iranului, care, desigur, se cer analizate cu obiectivitate şi înţelese, desprinzând acele concluzii necesare progresului şi consolidării relaţiilor între două naţiuni multimilenare, în beneficiul păcii şi al bunăstării acestora.
Cartea Domnului Moşoni îndeamnă în acest sens şi, de aceea, o recomandăm cu căldură. Pentru că, potrivit unui alt proverb persan: „Cine aduce mereu câte o roabă de pamânt, cu timpul poate ridica un munte”. Este ceea ce face şi distinsul meu coleg, autorul contribuţiei cuprinse în filele acestei cărţi.

AMBASADOR Vasile Sofineti