Duhul Sfant si unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu

Descriere

Ce altceva reprezintă reflecția sa teologică, pledoaria pentru dialog, efortul de a face posibile întâlniri și de a transmite chipul lăuntric al Ortodoxiei în lumea care-l ignora, decât o mărturie a celui care ascultă planul lui Dumnezeu? n n Viața tânărului Scrima fusese o suită de momente imprevizibile, în care chemarea „din polul plus” s-a manifestat cu neputință de tăgăduit. Convertirea, binecuvântarea părintelui Ioan cel Străin, plecarea în India, comunitatea monahală de la Deir el Harf, încrederea patriarhului Athenagoras - toate convergeau nu spre consolidarea unei certitudini de sine, ci spre acordarea propriei vieți cu ritmurile Providenței. n n Iată de ce părintele Scrima, ca purtător al unei binecuvântări speciale, era convins că rostul său - și al oamenilor Bisericii în general - este de a deveni o transparență a planului lui Dumnezeu, un receptacul al imprevizibilului divin. Ce s-a petrecut în jurul Conciliului Vatican II, prin răsturnarea zidurilor indiferenței și ale polemicii, avea toate semnalmentele unei „epifanii”: Răsăritul și Apusul se regăseau recunoscându-și originile comune, tradiția care izvora din ele, fraternitatea pe care secolele de separație nu o stinseseră. n n Pentru părintele Scrima era esențial ca realitățile teologice și instituționale să se racordeze la „realitatea teologală”, adică la experiența vie a Bisericii, în care Dumnezeu însuși vorbește cu o libertate înnoitoare.