Studii de drept al patrimoniului cultural si natural. Patrimonium. In Honorem Augustin Lazar

Descriere

   Il cunoastem pe sarbatoritul nostru, pe procurorul Augustin Lazar, mai cu seama ca pe cel care a salvat pentru patrimoniul national bratarile dacice de aur si legea municipiului Troesmis. Pentru asemenea izbanda nu este de-ajuns sa te duci zilnic la serviciu, sa rezolvi in limite conventionale dosarele si sa astepti pensia. Trebuie sa ai caracter, sa fii insufletit de un crez, sa-ti urmezi calea in ciuda apatiei celorlalti si a piedicilor de tot felul si sa-ti iubesti cu adevarat tara. De fata cu un asemenea exemplu, simt nevoia de a asterne pe hartie cateva ganduri despre patrimoniul national si universal.    O societate care nu-si respecta trecutul, nu are nici viitor. Am mostenit de la stramosii nostri o frumoasa limba de sorginte latina, am tinut minte povestile bunicilor nostri, ne-am patruns de rugaciunile lor, privim cu incantare bisericile inaltate cu credinta, cladirile somptuoase, complexele arhitecturale din orase, minunata arhitectura a satului romanesc, invatam din istorie evenimentele memorabile prin care a trecut aceasta tara, cunoastem din carti sau din muzee artefactele folosite in alte vremuri, operele de arta create de artistii nostri sau ai altora, ne simtim bine in natura adaptata nevoilor societatii noastre. Toate acestea alcatuiesc o forma mentis, fara de care ramanem ai nimanui.    Nu suntem singurii care gandesc astfel. La baza Europei moderne se afla civilizatia greco-romana si traditiile iudeo-crestine. Patrimoniul nostru national nu este decat parte a patrimoniului universal, tot asa cum nu poate fi socotit un bun roman cel care nu este si un bun european.    Patrimoniul este indeobste impartit in unul spiritual si unul material. Nu voi pierde mult timp cu primul. Ma marginesc sa constat ca se citeste tot mai putin, ca in scoala, in loc de cronicari sau de literatura clasica, se invata pe de rost niste rezumate ale operelor lor si ca in curand vom avea nevoie de dictionar pentru a deslusi o strofa a lui Eminescu. Ce sa mai vorbim despre studierea limbii latine, esentiala pentru intelegerea propriei limbi si pentru dezvoltarea mecanismului gandirii? Mai exista la noi vreun factor de decizie, care sa cunoasca declinarile din limba latina? Rezultatul este ca formatori de opinie, ziaristi si politicieni, lipsiti de vocabularul pe care ar fi trebuit sa si-l insuseasca in scoala, „implementeaza” tot soiul de barbarisme, care apoi se raspandesc in public.    Patrimoniul spiritual se poate apara, prin natura sa, mai bine decat cel material. Nu cunosc parveniti, care sa adune cu nemiluita volume de Shakespeare, Goethe sau Voltaire sau care sa colectioneze interpretari celebre ale lui Bach sau Beethoven. Fiecare ar vrea insa s-o aiba pe Mona Lisa numai pentru sine. Chiar si cel mai afon dintre ei ar cheltui o avere pentru a pune mana pe o partitura de-a lui Mozart.    Ajunsi in acest punct, se cuvine sa-i aducem in discutie pe colectionari. Timp de secole sau chiar de milenii, artistii nu ar fi putut supravietui si crea fara sprijinul material al statului, al bisericii, al unor aristocrati sau al unor cetateni bogati. In istoria artelor colectionarii au avut un loc bine definit. Astazi insa traim intr-o societate democratica, in care dreptul de a se bucura de opere de arta sau de artefacte istorice il are oricare dintre noi. Cu totul altfel gandeste un parvenit, care, spre a se legitima in vreun fel in fata sa si a altora, pastreaza numai pentru sine ceea ce li s-ar cuveni tuturor. De-aici vine si factorul agravant ca opera de arta si artefactul istoric au devenit o marfa, iar interesul pentru ea nu mai este de natura intelectuala, ci curat comerciala. Cand aud ca, de pilda, un koson furat ar costa 1. 000 de euro, nu pot sa nu ma intreb la cati euro ar putea fi evaluata o simfonie a lui Beethoven. Nu cumva am ajuns intr-o fundatura a civilizatiei? Statul roman a privit cu prea multa ingaduinta proliferarea detectoarelor de metale, iar cele cateva voci competente, dar singulare, nu au fost ascultate. Toate siturile noastre arheologice sunt gaurite, civilizatia dacica, unica in felul ei, nu va mai putea fi documentata in urma jafului sistematic din Muntii Orastiei si aproape tot ce am gasit noi de valoare in Sarmizegetusa romana a disparut in urma unor spargeri comise de profesionisti. Chiar daca acum, in ceasul al doisprezecelea, ar fi luate masuri, nu sunt sigur ca ar mai fi ramas ceva de furat.    In tinerete ma plimbam prin satele maramuresene, mai ales prin cele din Valea Cosaului, si priveam cu nespusa incantare minunatele biserici si case de lemn, portul popular, obiceiurile oamenilor, intr-un cuvant, o lume mirifica. Astazi intreaga Europa ar veni sa o admire, ca pe una dintre cele mai de pret mosteniri ale Europei. Nu mai au insa ce vedea. Dupa revolutie, primul lucru pe care l-au gustat niste oameni buni, dar ignoranti, a fost banul. Au distrus casele batranesti si le-au inlocuit cu betoane oribile, dupa principiul „ca la mine nu-i la nimeni”. Unde au fost preotii si dascalii satelor? Unde au fost autoritatile locale? Unde a fost Comisia Monumentelor si Siturilor Istorice? Unde a fost Ministerul Culturii? Unde a fost Academia Romana?    Orasele au devenit un camp de lupta dominat de asa zisii „dezvoltatori imobiliari”, in fata carora autoritatile locale si comisiile zonale ale monumentelor nu au nici vointa, nici dorinta de a reactiona. Se uita ca un bloc ridicat in loc nepotrivit aduce prejudicii nu numai prin propria sa imagine, ci afecteaza un intreg complex arhitectonic. In Roma exista doar doua linii de metrou, care ocolesc cu grija orasul roman. O singura data s-a incercat o interventie in centrul istoric, dar s-a renuntat de indata, iar astazi Largo Argentina este unul dintre cele mai vizitate situri arheologice din capitala Italiei. Oare autoritatile noastre dornice de excursii au vazut in centrele istorice ale Romei, Florentei, Venetiei sau Padovei interventii scandaloase de felul celor pe care le permit la noi? De ce nu iau drept exemplu bunele practici din Italia si din alte tari civilizate? Chiar daca recunosc necesitatea unui metrou in Cluj, ma tem ca va fi proiectat sa treaca direct prin forul roman, care se afla pe artera principala, la nord de biserica Sf. Mihail.    Nu ducem lipsa de legislatie in apararea patrimoniului. Orice legislatie inseamna insa transpunerea in scris a unor cutume. Suntem oare educati in apararea patrimoniului? Sa incepem cu institutiile publice.    Hotii si distrugatorii patrimoniului au aproape mereu castig de cauza pentru ca legea este prost aplicata, de multe ori in mod voit. Procesele nu se mai termina, procurorii nu stiu ce sa cerceteze, judecatorii nu stiu ce sa creada, asa-zisii experti fac rapoarte sugerate de partile interesate, iar pana la urma intervine prescriptia. Comisiile de specialitate (Comisia Nationala de Arheologie, Comisia Nationala a Monumentelor si Siturilor Istorice si comisiile zonale) sunt recrutate de obicei dupa criterii politice sau in functie de un interes imediat si, de altfel, nu au decat un rol consultativ. S-a vazut de ce-au fost in stare in timpul crizei legate de Rosia Montana. Tot atunci, trei reputati istorici, membri ai Academiei Romane, au fost de partea raului. Astazi Rosia Montana se afla in patrimoniul UNESCO. Comisiile zonale, in loc sa fie compuse in majoritate din istorici, istorici de arta si din oameni de aleasa cultura si bine intentionati, constau aproape numai din arhitecti, care, intr-un moment sau altul, ajung sa isi urmareasca propriile interese. Stiu ce spun, fiindca am fost director al Muzeului de Istorie din Cluj, membru al comisiilor centrale, presedinte al Comisiei Monumentelor pentru Transilvania si al unei comisii zonale. Cine sa apere patrimoniul? Primarii? Politia? Nu sunt in stare sa pazeasca nici padurile, unde cu siguranta stiu despre ce-i vorba. Nu voi incheia aceasta sectiune fara a aduce vorba despre ministrii culturii. Ministerul Culturii are cel mai saracacios buget si este, prin urmare dat unui partid ca umplutura. Cum ar fi daca ministru al culturii ar fi numit un adevarat om de cultura si cu constiinta curata, care sa nu faca doar politica de partid, ci sa apere patrimoniul national, sa vorbeasca bine romaneste si sa ne reprezinte cu cinste peste hotare. Am avut de curand un ministru al culturii, care a planuit sa ingradeasca activitatile detectoristilor si, pentru a opri distrugerea unei cladiri de patrimoniu, s-a pus in Piata Romana in fata buldozerelor. A avut cel mai scurt mandat.    Cel mai puternic mijloc de aparare a patrimoniului si deci a istoriei noastre consta in educatie. Numai niste oameni educati vor putea alege intr-o zi alti oameni educati care sa-i conduca. Imi staruie in amintire o imagine surprinsa in mai multe muzee din occident: o sala dintr-o pinacoteca, plina de copii, care sedeau pe jos, desenau si spuneau ce intelegeau dintr-un tablou, in timp ce invatatoarea ii corecta si ii indruma. Nu indrazneam sa ma intreb daca noi am avea cadre didactice pregatite sa faca asa ceva. Imi staruie in amintire si o alta imagine, cea a miilor, a zecilor de mii de pensionari, care coborau din autocare pentru a vizita situri arheologice si muzee de la ei din tara sau din strainatate. Mi se va raspunde ca acolo pensionarii nu au, ca la noi, grija zilei de maine. O fi si asta, dar nu numai.    In ultimii treizeci de ani scoala noastra arata ca un muribund, care-si sfarseste viata nu atat din cauza bolii, cat a repetatelor tratamente aberante. Aud mereu din partea asa-zisilor specialisti ca scoala noastra nu pregateste cadre pentru fel de fel de noi specialitati. Nu acesta este insa scopul scolii, ci cel de a crea personalitati armonioase si inteligente, capabile sa se adapteze oricaror situatii si meserii. Einstein nu a terminat un liceu de relativitate, ci unul clasic. Pastrand proportiile, tatal meu a absolvit un liceu clasic, cu opt ani de latina si cinci ani de greaca, inainte de a deveni un foarte bun inginer minier. Scoala trebuie sa stimuleze si sa dezvolte inteligenta, nu sa te dezvete de lucru. Ce-ar fi ca elevii sa faca socotelile din minte, cu creionul si nu cu telefonul mobil in mana, sa studieze limba romana in toata intinderea si istoria ei, limbile straine dimpreuna cu literaturile lor, istoria nu ca propaganda, ci ca pe o insiruire a civilizatiilor si a ideilor umaniste, sa aiba cunostinte de latina, pentru a nu mai crede ca vorbesc limba dacica, sa se deprinda cu muzica clasica, sa nu mai fie scutiti de orele de sport, sa fie initiati in actiuni de voluntariat in natura sau pe santierele arheologice si, in sfarsit, sa fie convinsi de parinti si de dascali ca, inainte de a-si lua lumea in cap, au o datorie fata de propria tara? Oare nu astfel ne-am apropia mai mult de „Romania educata”? Cu asemenea oameni patrimoniul nostru istoric si artistic nu s-ar afla mai la adapost?    Sarbatoritul merita sa inchei pe un ton datator de speranta. Cu mai bine de douazeci de ani in urma, zeci de mii, chiar sute de mii de oameni ieseau pe strazi pentru a protesta impotriva distrugerii Rosiei Montane. Numai in Cluj au iesit intr-o seara 25. 000 de oameni, cei mai multi dintre ei tineri cu familii, cu copii, cu catei; erau frumos imbracati, erau demni, gandeau si vorbeau frumos. Nu au iesit pentru salarii sau pensii marite sau sporuri nemeritate, ci, poate pentru prima oara in Europa, in apararea istoriei si a patrimoniului istoric. Am avut privilegiul de a ma afla alaturi de ei. Ce-as mai putea zice in afara de a-mi exprima credinta ca merita sa avem incredere in acest popor?                                Cluj-Napoca, 23 februarie 2023                                                                                                    IOAN PISO