Doru Popovici. Etapa simfoniilor

Descriere

Consider ca Doru Popovici, maestrul care a daruit tarii sale multe capodopere, nu este inca suficient de bine cunoscut.

Creatiile sale componistice, pe de o parte, scrierile sale muzicologice si literare, pe de alta parte ne dezvaluie un artist bogat prin cultura si maiestria pe care le-a cucerit cu o forta de munca ce nu-si afla egal printre contemporani. Totodata, pentru cel ce stie cum este alcatuita, din metal pretios, personalitatea ilustrului artist, i se descopera un temperament ardent, capabil de inspiratii multiple in domeniul dramaturgiei muzicale si poeziei, urcand mereu spre inalt, capabil sa sufere starile nefericite ale drumului Golgotei, dar sa si intuiasca frumusetile paradisiace oferite de ceasurile reveriilor. Am urmarit viata acestui muzician, am cautat sa inteleg, fiindu-i mereu mai aproape, semnificatia etapelor de exprimare artistica, modul in care s-a adresat poporului roman prin daruirea neconditionata a propriilor valori. De-a lungul deceniilor, preocuparile sale de creator s-au indreptat catre teluri si genuri felurite, fie muzica de camera, instrumentala, fie vocala, corala, fie muzica de orchestra ori destinata scenei de opera si balet. Totodata, vorbim la Doru Popovici de o sincera si inspirata intoarcere spre viata spiritual artistica a trecutului nostru, investigand adevarurile credintei crestine prin implicarea in bizantinism.

Studiul operelor muzicale ce-i poarta semnatura are nevoie de o anumita conceptie analitica, asemanatoare cu ceea ce ar intreprinde, atitudinal, un discipol. Cred ca astfel a lucrat cartea aceasta muzicologul Adina susnea, pornind in demersul aprofundat al muzicii lui Doru Popovici, potrivit etapelor componistice care l-au definit in timp. Cu decenii in urma, simfoniile sale apartin cautarilor creatorului, pretuind retrospectiv gandirea premergatorilor, imbinata cu propria viziune ce priveste perspectiva viitorului.


Fragment:

"Simfonia I Op. 21

Compusă în 1962, Simfonia I op. 21 reprezintă în mare experienţa majoră a creatorului privind ciclul simfonic, în care acesta acordă o importanţă egală structurilor componente pe de o parte, dar şi desfăşurării întregului pe de altă parte. Cunoscând lucrările sale ulterioare în cadrul acestui gen, putem aprecia evoluţia lui Doru Popovici chiar de la prima sa simfonie, pe o traiectorie particulară. In esenţă, am spune că este vorba de o „convertire" la datele personale muzicale ale sale a problemelor ce decurg din tradiţia simfoniei ca gen. Dacă in prima simfonie observăm astfel de trăsături, în următoarele tocmai acestea vor deveni dominante în formarea stilului său componistic.
Din punct de vedere al mijloacelor de expresie folosite, Simfonia I poate fi plasată în rândul lucrărilor mai timpurii, cum ar fi Schiţele simfonice, Concertino pentru coarde, lucrări în care tonalitatea nu este complet desfiinţată, în ciuda cromaticii intense. Prin această caracteristică Simfonia I se deosebeşte de creaţiile situate în vecinătatea ei, în care se manifestă preocuparea pentru serialism, ca de exemplu Concertul pentru orchestră sau Sonata pentru două violoncele.
Cele patru mişcări componente se află sub semnul unui cvasi-programatism ce reiese din denumirea lor: partea I, Întunecare, partea a II-a, in luptă cu inerţia, partea a Epitaf, partea a IV-a, Dialog cu timpul. Foarte sugestive, aceste titluri transmit conţinutul atmosferei urmărite, compozitorul dorind să reliefeze un aspect al contemporaneităţii de la acea dată. Sublinierea muzicală a acestor idei se bazează p.e elemente contrare, în care tragicul aderă către o exprimare tensionată, bogată în note cromatice, iar aspectul opus, de înviorare şi optimism este exprimat printr-o dinamizare a muzicii. "