Reporter la sfarsitul lumii (1978-1988)

Descriere

(1978-1988) nonfictiuni

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu inainte de 1989 [...] La acea vreme, « Conducatorul iubit » si aparatul sau de propaganda ne asi­gurau ca ne indreptam spre comunism in zbor, ca suntem dusi fara gres, in fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres si civilizatie. Oricine scria la ziar, in revistele de orice fel, care apareau, oricum, toate sub conducerea inteleapta a partidului unic, trebuia sa probeze ca e inarmat cu un optimism nestramutat. Imparatia parea sa dureze inca 1 000 de ani, desi in numai 10 ani ea se prabusea in lacrimi si sange, in minciuni si mistificari criminale. Lumea aceea fortat optimista isi continea sfarsitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, si nici oamenii printre care traia n-aveau habar ca nenorocirea lor are un capat. si inca unul atat de apropiat.
Reportajele din volumul de fata sunt rezultatul acestui paradox : obligatia de a fi optimist intr-o lume care se prabuseste, dar despre o atare prabusire nimeni nu are nici o informatie, nici macar o intuitie, ci doar dorinte care par irealizabile. Cum sa rezolvi o asemenea ecuatie absurda ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat in Biblie, are intotdeauna solutiile lui. Pentru ca talentul e la fel de misterios ca si viata, care triumfa intotdeauna.
[...] Literatura nonfictionala din acest volum are toate sansele sa dureze si sa depuna marturie despre o epoca din ce in ce mai greu de inteles pe masura ce timpul ne indeparteaza de ea. In schimb, opere de fictiune citite pe atunci cu nesat devin caduce. si, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu isi dorea sa scrie fictiune. Noroc ca nu i-a reusit ! Nonfictiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfarsit de lume. Din cuvantul inainte al lui Petru Romosan        [...] Nu intamplator, numele ziaristului a fost asezat alaturi de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reusit sa resusciteze, intr-un context deloc permisiv, un gen care parea compromis definitiv. Cum ? Adu­candu-l pe terenul sigur al literaturii, scuturandu-l de prejudecata preciziei si a utilitarismului propagandistic.
[...] Ceea ce se poate observa inca de la o prima ocheada superficiala este faptul ca, atunci cand isi aduna in volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care tradeaza disponibilitatile sale lirice in mai mare ma­sura decat pe cele « realiste », de autor care este obligat sa se miste in marginea cotidianului. Intamplari in linistea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Romaneasca, 1988) sunt titluri care implica si o poetica a reportajului. Iar aceasta difera substantial, daca nu total de resorturile ideolo­gice comune in epoca. Textele nu mai respecta conventia preciziei, nu mai « ra­porteaza » totul in cifre, culegand date exacte. Dimpotriva, mana scriito­rului, dar mai ales imaginatia lui se simt inca de la primul reportaj din volumul de debut si dau tonul, rafinandu-se, in cartile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit in cautarea aventurii in cel putin aceeasi masura in care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui
eve­niment. [...] Fictiune-nonfictiune nu mai reprezinta, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar daca reuseste sa starneasca emotia. Emotia estetica. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu exceleaza la acest capitol. Nu doar datorita intamplarilor relatate, culese ca atare din realitate conform conventiei genului, ci mai ales gratie modului de a le pune in pagina. Realitatea nu este pri­zata si redata cu indiferenta, ci este reconstruita, reinventata.
Constructia primeaza in mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibila, desi nu ostentativa. Textele au o anumita naturalete, o franchete, asigurata adesea prin asumarea naratiunii la persoana I si printr-o empatie care castiga. Autorul nu scrie la rece, cu detasarea aseptica a jurna­listului obisnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care il re­construieste ; se pierde si el in lumea pe care o descrie, aceasta fiind si sursa patosului si a lirismului care uneori inunda benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astazi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica imprumuta adesea ritmul alert, urgenta evenimentului propriu-zis, iar relatarea exacta, gri lasa oportun locul stilului indirect liber sau dialogului.
[...] Spre deosebire insa de majoritatea jurnalistilor de mucava, inregimen­tati, Cornel Nistorescu are o profesie de baza.
El este reporter. Adica un scriitor
extrem de viu.                Din prefata lui Bogdan Cretu     Fragment din « Intunericul galben » –
text despre Rosia Montana, aparut in volum
in 1988 [...] Ceasul de varf al aurului a batut intre cele doua razboaie. Dupa 1918 a fost o perioada mai grea. Minele erau parasite, steampurile stricate, multi barbati cazusera pe harta inrosita a Europei, iar pretul metalelor pretioase scazuse vertiginos. Intre aurari circula zvonul ca Bratianu ar fi zis ca nu da o mierta de porumb pe un gram de aur. Cautatorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la carbune. Aurul avea alta culoare. O liniste trista stapanea valea Rosiei Montane si a Cernei, putini mai coborau in pamant dupa minereu, iar la Baia de Aries si la Sacaramb si la Brad batea un vant amar de deznadejde. Din marea nebunie dinaintea razboiului nu mai ramasese aproape nimic, nici orchestrele, nici hotii de aur, hotelurile erau goale, iar carciumarii saraci. Imparatia si rosienii scoteau atat de putin aur incat nu le ajungea nici sa-l presare pe o felie de paine. Stabilizarea monetara si legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start in care mii de oameni au pornit intr-o cursa nebuna spre centrul pamantului ca sa se intoarca de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia inceputa cu doua milenii in urma stapanea din nou peste Alburnus Maior cu aceeasi putere demonica. Parca stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trait 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus si toate pietrele romane se trezeau, si parca se trezeau curatorii de pe vremea imparatului Traian, parca Marcus Ulpius Hermias si, alaturi de el, Marcius Macer si Aelius Sostratus si Sene­cius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai stie care pamant i-a inghitit, si cu totii coborau iar in pamant si taiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumina palida si galbena pe care-o vedeau licarind prin intunericul stancilor si care nu era de fapt decat in creierul lor. Sapau innebuniti, cu mintea infierbantata de acel intuneric galben spre care coborau prin piatra, si sapau saptamani si luni si uneori ani, si minunea galbena tot nu se arata, si trupul lor se imputina, se zdrelea de coltii stancilor, se usca, si plamanii se umpleau cu praf si nu-l mai puteau stapani si, dupa ce piatra se strecura pe nesimtite de pe palme si din vorbire in sange si-n oase, de la o vreme nu mai incapea, si, cand scuipau, sputa lor devenea groasa si alba si din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fina piatra, dar nu se opreau, continuau scufundarea in intunericul pe care adesea il vedeau galben si stralucitor, si, cand dadeau de firisoare, deveneau grijulii, aproape duiosi cu piatra care ii ingaduia si le arata putina pulbere. O luau cu grija, o marunteau si o incarcau in saci sau in corfe si sacii ii tarau cu piciorul pe ingusta gaura de cartita pana la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii cautatorilor de aur aveau fetele aspre, pietrificate, ei o carau prin galeriile inguste, se frecau de pereti, se clatinau, dar o carau. Daca n-ar fi continut aur si cineva i-ar fi pus s-o scoata din adancul pamantului, ar fi carat o zi si, intr-a doua sau a treia, i-ar fi crapat aceluia capul sau i-ar fi zdrobit oasele pana cand in locul acela n-ar mai fi ramas decat o pata. La Rosia Montana, pamantul nu da decat putini cartofi si cateva poame. Aici aurul e pe post de grau, el e painea pe care trebuiau s-o castige coborand in inima muntelui, scormonind ca niste cartite, apucati, suferind, blestemand, sperand, ajungand pana la disperare si traind compensatorii halucinatii pe galerii stramte sau in amfiteatre largi, unde prapastia se uita in adancul lor cu ochii ei de gheata si singuratate, unde cautatorul de aur statea agatat pe un perete ca un lili­ac si unde presimtea moartea prefatata de un zbor in gol. Urmareau filonul ca pe un sarpe nebun venit dinspre nord si supt de piatra spre sud, de parca ar fi fost blestemat sa se aseze pe directia soarelui, pierdut spre adancul pa­mantului intr-o ultima si chinuita zvarcolire dinaintea racirii si, cand il gaseau, puterea din ei mai traia o zvacnire, il taiau ca pe o felie de paine si-l carau pe intortocheatul labirint subteran, mai incurcat decat cel din mitologie – o capcana din care poti iesi doar refuzand-o –, din piatra puteai sa nu mai iesi niciodata, sa te tot duci, sa cazi in vartejuri adanci, unde te pietrificai si intrai in materia inerta de unul singur prin intunecatul si fla­mandul stomac al muntelui, fara sa mai ajungi vreodata pe buzele calde ale pamantului. [...]                                          Contemporani     Cornel Nistorescu (n. 1948 in satul Turmas din comuna Martinesti, judetul Hunedoara) a urmat scoala primara la Martinesti si cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orastie, si-a luat in 1974 diploma de filolog (romana-italiana) la Universitatea « Babes-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Intre 1974 si 1990 a fost ziarist la Viata studenteasca, Amfiteatru, Scinteia tineretului si Flacara. Fondator, in 1990, si director al revistei Expres, a condus si compania cu acelasi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei si revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului in perioada 1997-2003. Dupa 2004 a colaborat cu editoriale si articole la Foaia Transilvana (Cluj-Napoca) si Editie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul si site-ul www.cotidianul.ro.
A fondat Radio Total si a fost unul dintre initiatorii si actionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a infiintat-o, a devenit apoi Hager Romania si, ulterior, TBWA Bucuresti.
A publicat trei volume de proza documentara si reportaj : Intamplari in linistea unei fotografii (Editura Junimea, Iasi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucuresti, 1982), Proprietarul de
iluzii (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988).