Lumea credintei Nr.2 (199) Februarie 2020
Descriere
Am citit cu atentie discursul Parintelui Patriarh Daniel, rostit la Academia Romana cu ocazia implinirii a 161 de ani de la Unirea Principatelor. In stilul sau caracteristic, intaista-tatorul Bisericii Ortodoxe Romane a reusit, prin cateva volute oratorice, sa exprime o suita de adevaruri istorice mai putin cunoscute sau de-a dreptul ignorate. Ma refer aici la importanta elementului religios uman in realizarea aspiratiei istorice: aceea de a avea o singura tara, numita ulterior Romania. Faptul ca presedintii celor doua Adunari Elective erau inalti prelati (Mitropolitii Nifon Rusaila in Tara Romaneasca si Sofronie Miclescu in Moldova) demonstreaza fara dubii faptul ca Biserica-mama a fost nu numai alaturi de poporul pe care il pastorea, dar i-a si trasat, cu maxima limpezime, drumul spre limanul istoriei. Apoi, tot efortul depus de „luminatorii poporului" - si ma refer aici la preoti si monahi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, teologi - a fost unul urias. Istoria noastra a luat un alt curs prin acesti oameni jert-felnici, prin acesti „agenti" ai Unirii. Si iarasi, sa nu uitam ca Mitropolitul Nifon este cel care, in 1861, a propus unirea celor doua Adunari Legislative intr-una singura - ceea ce a marcat, concret, Unirea Principatelor Romane. ,,Si, citez: „Presedintia noului Parlament va fi impartita de acum inainte intre Mitropolitul Nifon Rusaila si Mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, pana cand cel dintai va fi numit Presedintele Senatului". Ce alte argumente mai vrem? Ce alte demonstratii sau ce alte sofisme/ speculatii privitoare la „neimplicarea" preotimii ortodoxe in viata Tarii, in identificarea si realizarea nobilelor idealuri care au condus, in final, la realitatea suprema: unirea?! E drept, si „astrele" politicii europene s-au asezat favorabil in vremea aceea - imparatul Napoleon al III-lea fiind un prieten al Romaniei dar daca in interiorul celor doua tarisoare atmosfera antiunionista ar fi fost dominanta, uriasul pas istoric poate ca nu s-ar fi putut face... Asadar, in mare parte este meritul clerului ortodox de a fi netezit drumul catre aceasta stare de spiritfavorabita unirii, astfel incat in momentul alegerii lui Al. I. Cuza ca domnitor al celor doua Principate „bucuria a fost vestita tuturor locuitorilor capitalei de dan-gatul clopotelor Mitropoliei si ale celorlalte biserici, "tot Bucurestiul era in picioare de la Filaret la Dealul Mitropoliei, pana la Baneasa", nota un cronicar al vremii" - am citat din discursul Preafericirii Sale.
Unirea politica si administrativa a tarii a insem-nat si unificarea structurilor bisericesti - o etapa esentiala pentru consolidarea Sfantului Sinod, pentru o Biserica puternica administrativ si eficienta pastoral, dar si pentru obtinerea Autocefaliei din partea Constantinopolului. Iar la 1864, Cuza a emis un Decret organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale, al carui prim articol statua faptul ca Biserica Ortodoxa Romana este independenta fata de orice autoritate bisericeasca straina. Alea jacta est! Rubiconul istoriei bisericesti dependenta de Fanar era deja trecut... Ce a urmat, stim cu totii. insa fara momentul 24 ianuarie 1859 statalitatea moderna a tarii ar fi fost de neconceput, limba poate ca ar fi avut alta sonoritate si granitele ar fi avut alta geometrie, sufletul colectiv romanesc ar fi fost altfel definit, iar constiinta istorica profund ranita. Ce face Biserica Ortodoxa pentru tara? O face...! - Razvan Bucuroiu
