Ritmul muzical vol.1: Teoria ritmului

Descriere

Multa vreme, studiul teoretic al ritmului nu a constituit o preocupare distincta pentru ercetatorii de specialitate, primele lucrari destinate anume ritmului fiind semnalate abia in doua jumatate a secolului XIX.
Cauza intirzierilor din acest domeniu al muzicologiei rezida in faptul ca ritmul, acest puternic mijloc de expresie al artelor, se manifesta in creatia muzicala aproape totdeauna ca element intrinsec al melodiei si armoniei, nu de sine statator. Numai rareori asistam la opere de arta de natura exclusiv ritmica.
Compozitorul este animat, fara indoiala. — in procesul creatiei — de forta de expresie a rittnului, dar el concepe acest element al artei muzicale — dupa cum este firesc — in cadrul melodiei si armoniei, prin mijlocirea carora se ajunge la forme de manifestare cu mult superioare exprimarii numai prin ritm.
Drept consecinta, teoreticianul din domeniul muzicii a fost Inclinat si el spre neglijarea discutiilor despre ritm, tratind mai cu seama problemele care privesc formele si elementele intonationale, melodice si armonice. De aceea, au aparut putine lucrari teoretice despre ritm, care, numericeste, nu se compara nici pe departe cu scrierile ce muzicologia le-a destinat melodiei si mai ales cu acele referitoare la armonie.
Creatia secolului nostru si, indeosebi, valorificarea muzicii de provenienta populara ne invedereaza insa ca, alaturi de melodie si armonie, formele ritmice s-au dezvoltat in mod impetuos, iar teoria muzicii este datoare sa le cuprinda in principiile si consideratiile sale.
Lucrarea de fata isi propune tocmai scopul de a releva, mai distinct si multilateral, elementul ritm in creatia muzicala de toate genurile, plecind de la realitatea ca. fenomenul artistic poate fi supus unor tratari teoretice complexe si de interes strintific evident, intocmai ca procesele si fenomenele din alte domenii de activitate.
Toate consideratiile vor fi subordonate unei prezentari sistematice riguroase a materialului, conditie primordiala a oricarei lucrari de acest gen, nadajduind ca pe aceasta cale vom reusi sa patrundem in insusi continutul ideii de ritm.

Fragment:

"A. Particularităţi privind ritmica in muzica populară românească se disting două feluri de ritmuri, fi avînd caracteristici de structură proprii
1. Ritmuri libere, neîncadrate în măsuri, de tipul parlando-rubato ;
2. Ritmuri măsurabile :
a) de tipul giusto ;
b) de tipul măsurii clasice ;
c) de tipul aksak. Acestea se prezintă în creatia noastră populară fie ca sisteme de strunl unitară, fie mixte, cu întrepătrunderi şi contaminări ale unor elemente dint sistem în altul. intre categoriile 1 şi 2 de ritmuri există o diferentă absolută privind at tura, sensul estetic şi caracterul lor, aşa după cum se va arăta în continu

1. Ritmuri libere — parlando-rubato
Un ritm cu totul original în cîntecul popular românesc tl constituie aşit mitul parlando-rubato, * ce caracterizează melodiile aproape vorbite, narate, legate intim de textul poetic.
El se întîlneşte în creatiile populare de stil vechi, fiind propriu cantecelor epice, baladelor, bocetelor şi doinelor (creaţii populare specifice românesti) atît în repertoriul vocal, cît şi în cel instrumental (mai ales în acele cazuri el o melodie cu text a fost preluată de către muzica instrumentală).
Ca structură, parlando-rubato este un ritm liber, foarte apropiat de vorbirea obişnuită, de intonaţia şi debitul silabic al acesteia.
Povestirea întîmplărilor, suferinţelor, aleanului şi a dorului, ca şi redse* sentimentelor intime îşi găsesc o expresie fidelă în creaţiile populare ce folooto ritmul parlando-rubato.
Pe un asemenea ritm, in care abundă stilul recitativ, se deapănă aşa-numitele cintece lungi, cu dese opriri pe coroane, după care urmează precipitări subite valori ritmice de foarte mică durată (uneori nemăsurabile), între care cu greu se pot stabili raporturi de proporţionalitate.
O caracteristică aparte a ritmului parlando-rubato o constituie faptul ca, in cadrul aceleiaşi melodii, momentele de autentic recitativ — în care te simti aproape la graniţa dintre vorbirea obişnuită şi cea cîntată — alterneaza cu momente de o melodică bogat ornamentată.
Partea recitativă se poartă fie pe acelaşi sunet (un fel de recto-tono), fie el merge, prin alunecare, spre alte sunete, folosindu-se uneori şi intervale mai mici decît semitonul (microintervale de tipul sfertului, treimii şi optimii de ton)."