Supravietuirea unei civilizatii. Cercul de foc

Descriere

Consider ca povestea mea se poate aplica cu succes in orice domeniu al vietii dumneavoastra si este de o simplitate incurajatoare, accesibila oricarui visator ambittios. Sa luptati cu incapatanare, indiferent de obstacole si greutati, pentru ideile care va-mplinesc sufleteste, e lucru mare! Si sa luptati pana cand le veti vedea transpuse-n realitate, chiar daca asta va insemna o zi sau poate chiar intreaga viata. Rezultatul va fi impresionant! Satisfactia? Infinita! Doar simplul fapt ca va vine sa strigati de fericire pentru reusita merita tot efortul depus... - Liviu C. Tudose   am aruncat cerneala peste foi si am presarat litere intortocheate ce din suflet au plecat. Iar privirea ta cea calda peste ele a trecut. Cu speranta mea sincera, scrierea sa-ti fi placut. Cu multumire si aleasa consideratie, Liviu C. Tudose
 
Fragment din cartea "Supravietuirea unei civilizatii. Cercul de foc" de Liviu C. Tudose:

"Navigau linistiti pe apele infinite ale marilor indepartate, asteptand parca sa se intample o minune, si cam toata lumea era resemnata la gandul ca mai degraba o sa moara de foame decat ca o sa descopere prea curand vreun petic de uscat care sa le clateasca privirile incetosate si sa le bucure simturile cu mancare proaspata sau sa le treaca picioarele desculte prin tarana umeda, fiindca nici sa paseasca prea bine nu cred ca mai stiau... Capitanul Constantin Permadin statea pe scaun la pupa, proptit cu cotul drept de butoiul cu apa dulce din apropiere, care-i era si masa de multe ori. Acolo era punctul de observatie, insa de atatea saptamani nu mai avea ce observa, iar acum privea cu ochii-mpaienjeniti la orizontul infinit, unde cerul se amesteca cu marea, dand nastere unei singure culori. Se gandea la oamenii de acasa, la sperantele lor si ce-o sa le spuna la intoarcere, fiindca nu gasise niciun reper pentru a traversa Cercul de Foc, apoi cugeta adanc, doar pentru el: “Eeeee-heeee, capitane! Atata timp pe mare si nici macar o urma de uscat. Halal de tine, marinar batran! Natura ti-a tras o palma zdravana si dureroasa. Esti cu moralul la pamant!”. Uitandu-se la pasarile cerului ce pluteau in departare, alunecand pe firicelele unui vant umed, Tin se intreba abatut: “Ohh, voi, zburatoare neinfricate, oare este viata dincolo de Cercul de Foc? De ne-am putea intelege, v as intreba daca lupta noastra este-n zadar. Ce bine e sa ai aripi si sa poti ajunge acolo unde-ti doresti, fara a mai trece prin suferinta”. - Stai! Pasari!?!? tresari capitanul, stiind ca inaripatele se invart mereu deasupra uscatului, si n-apuca bine sa-si deschida gura si sa rosteasca vorbele salvatoare, ca deodata aude glasul lui Tudor, din inaltimile catargului, care i-o luase-nainte: - Paaaaaaamaaaaaant! Zaresc pamant la orizooont! striga tanarul cat il tineau plamanii. Intr-adevar, in zare se iveste, parca din aievea, o picatura de tarana imbracata intr-o dantela de un verde izbitor... Echipajul ramase uimit. Trecuse ceva vreme de cand nu mai vazusera asa ceva, iar capitanului nu-i vedea sa creada, parca-insela privirea, drept pentru care il striga fara prea mare efort pe juniorul George - un fel de enciclopedie amestecata cu tot felul de ritualuri adunate de prin mai toate cartile sau de prin locurile pe unde reusise sa puna piciorul: - Copileeee, ajuta-ma cu un ochi, sa vad si eu minunea spre care ne indreptam!!! Era si timpul!"