Despartit de lume si rugator pentru lume: viata monahala, binecuvantare pentru Biserica - Arhim. Dionisie Constantin

Descriere

    Volumul arhimandritului Dionisie Constantin prezinta cursul monahismului in istorie, valoarea acestuia din punct de vedere crestin, social si cultural, dar si lumina vietii monahale. Autorul surprinde elemente importante, precum: viata ascetica in scrierile Noului Testament, primele forme ale monahismului crestin, portretul filocalic al monahului, chipul monahului reflectat in imnografie si monahismul si provocarile contemporaneitatii. De asemenea este prezentat "Sfantul Pahomie cel Mare, Intemeietorul Vietii Monahale", "Sfantul Vasile cel Mare si Chipul cel Nou al Monahismului" si "Sfantul Ioan Casian".     "Ingerii sunt lumina monahilor; iar vietuirea monastica este lumina tuturor oamenilor." (Sf. Ioan Scararul)      Fragment din volum:       „In Regulile sale, Sfantul Vasile da indrumari, ramase clasice, despre felul cum trebuie facuta rugaciunea, aratand cu precizie programul de zi si noapte al orelor de rugaciune publica si justifica, pe baza Sfintei Scripturi, insemnatatea lor simbolica (Regula Mare 37). Valoarea liturgica a Regulilor consta tocmai in aceea ca, in ele, Sfantul Vasile mentioneaza pentru prima data aparitia in cultul crestin a unor slujbe noi. La primele cinci ore de rugaciune, deja existente pana la el, mai adauga inca doua: rugaciunea inainte de culcare (Pavecernita) si cea de la miezul noptii (Miezonoptica), completand si totodata definitivand ciclul „celor sapte laude bisericesti", asa cum il avem pana astazi. De asemenea, informatii utile ne da Sfantul Vasile si despre alte forme de cult: post (Regulile 129 si 130), marturisire (Regula 288), Sfanta Impartasanie (Regulile 172, 309, 310), toate avand ca scop sa promoveze o traire duhovniceasca a monahilor, o viata desavarsita, potrivit sfaturilor Mantuitorului Hristos si ale Sfintilor Sai Apostoli.     Monahii au contribuit ca regulile serviciului bisericesc din manastire sa se impuna, in primul rand, in bisericile-catedrale sau cele din orase, unde slujeau episcopii si soboarele de clerici, care urmau aceeasi randuiala in privinta serviciului divin, cu cea a monahilor. Deci completarea numarului Laudelor si generalizarea lor in toate Bisericile, se datoreaza, mai intai, monahilor si apoi ierarhilor. De obicei, ierarhii erau exponentii vietii manastiresti, se bucurau in general de sprijinul monahilor, fata de care, fara indoiala, se cuvenea sa aiba o deosebita atentie. Ajunsi episcopi, era normal sa se sileasca a impune ca model randuiala din manastiri in bisericile de mir.     Totusi, indeplinirea mai exacta, mai completa si mai cu ravna a regulilor, adica zilnic, era natural sa aiba loc mai ales in manastiri. Mai in toate manastirile din Rasarit s-au generalizat treptat.”