Eminescu, poem cu poem. Venere si Madona - Alex Stefanescu

Descriere

Volumul de fata din seria Eminescu, poem cu poem ne dezvata de toate vechile obiceiuri de interpretare care au prezentat in limbaj de lemn poeziile eminesciene. Alex. Stefanescu ne face din nou cunostinta, de data aceasta in cuvinte simple si idei proaspete, cu unele dintre cele mai cunoscute poezii din literatura romana. Analiza sa cuprinde observatii fresh si referinte culturale pe gustul elevilor, tinerilor si iubitorilor de literatura care (re)descopera astazi creatia eminesciana.   Cartea cuprinde poeziile Venere si Madona, Rugaciunea unui dac, Cugetarile sarmanului Dionis, Melancolie si Floare albastra, insotite de textul critic al lui Alex. Stefanescu. - „Venere si Madona” este prima poezie publicata de Eminescu, la varsta de 20 de ani, in „Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870. Acum se intrevad, dincolo de retorica teatral-romantica, primele accente de eminescianism. - In poemul „Rugaciunea unui dac”, revolta protagonistului pare ca se alimenteaza, de la un moment dat, din ea insasi si ia proportii tot mai mari, pana cand se transforma intr-un uragan al negarii. - Un poet sarac, singur cu cartile lui, intr-o casa neincalzita in timp de iarna, lipsit de bani, de vin, pana si de-o tigara, aceasta este situatia descrisa in poemul „Cugetarile sarmanului Dionis”, iar de aici decurge o energie morala iesita din comun. - Poemul „Melancolie” reconfirma aptitudinea de regizor si scenograf a lui Eminescu. El are si simt pictural, si simt muzical, dar exceleaza in arta punerii in scena, recurgand la situatii si decoruri pentru a-si exprima starea sufleteasca. - In „Floare albastra”, poetul se ironizeaza pe sine pentru preocuparile inalte si retragerea din realitate. Nu este singura data cand simpatia sa merge catre frivolitatea inocenta a celei care stie parca mai bine decat toti invatatii lumii cum trebuie traita viata.   Seria de volume Eminescu, poem cu poem cuprinde opera poetica antuma a marelui poet analizata de scriitorul si criticul literar Alex. Stefanescu. Fragment din lucrarea Eminescu, poem cu poem: Venere si Madona, Rugaciunea unui dac, Cugetarile sarmanului Dionis, Melancolie, Floare albastra, de Alex. Stefanescu " Venere si Madona este prima poezie publicata de Eminescu in selecta revista Convorbiri literare din Iasi numarul din 15 aprilie 1870). Poetul, in varsta de douazeci de ani, a trimis-o redactiei prin posta, din Viena, reusind sa atraga imediat atentia asupra lui, desi nimeni de la Junimea nu auzise pana atunci de el. Este, intr-adevar, cum s-a spus, cel dintai text cu irizatii de eminescianism, desi cu-prinde si destula retorica teatral-romantica, invatata de la Heliade si Bolintineanu. Toate poeziile anterioare, scrise si ele in stilul declamativ al epocii, sunt lipsite de prefigurarea a ceea ce va fi Eminescu mai tarziu. Este de mirare cum a reusit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea sa vada un mare talent in tanarul de saisprezece ani, Mihail Eminovici, care ii trimisese poezii naive: De-as avea... („De-as avea o floricica/ Gingasa si tinerica...), O calarire in zori ( „Roz-alb' aurora, cu bucle de aur/ Sclipinde-n rubin,/ Revarsa din ochii-i de lacrimi tezaur/ Pe-al florilor san"), Din strainatate („Cand tot se-nveseleste, cand toti aci se-ncanta,/ Cand toti isi au placerea si zile fara nori,/ Un suflet numai plange, in doru-i se avanta/ L'a patriei dulci plaiuri, la campii-i razatori.") etc. In Venere si Madona, Eminescu dezvolta, intai, ideea subtila ca Rafael a pictat-o pe Fecioara Maria plecand de la imaginea zeitei dragostei din mitologia antica. Ca a pastrat ceva din feminitatea acesteia, dar ca a transfigurat-o, ca sa o reprezinte pe Madona Dumnezeie. In continuare, pe neasteptate, poetul evoca o femeie „stearpa, fara suflet, fara foc" din care si el — asemenea lui Rafael — a facut un inger. Unii comentatori au gasit comparatia incoerenta, intrucat Venera care l-a inspirat pe pictor este admirabila, iar femeia care l-a inspirat pe poet — detestabila. Dar Eminescu nu o stricta similitudine avea in minte. El se refera, in mod evident, la capacitatea artistului — pictor sau poet — de a sacraliza un personaj feminin, oricum ar fi acesta. Dintr-o zeita a frumusetii femeiesti ispititoare, Rafael a facut o sfanta, iar Eminescu a sanctificat si el, in poezie, un personaj feminin. Poetul regreta ca a idealizat o femeie care nu merita privita cu adoratie."