Nemurirea - Milan Kundera

Descriere

Lumea zugravita in Nemurirea este o lume descompusa, alcatuita din cioburi care pe alocuri se imbina fara fisura si pe alocuri refuza orice potrivire. Un gest nelamurit, o pereche de ochelari sparti, o senzatie tulbure sunt, in romanul lui Kundera, suduri capabile sa aboleasca timpul, sa creeze punti peste care se trece cu usurinta dintr-un veac intr-altul. Aproape nimic, in schimb, nu reuseste sa apropie personajele prinse in vacarmul prezentului; miscarile lor asculta parca de o nehotarata plutire printre hazarduri si alternative. Intreg derizoriul existentei, incepand chiar cu ispita inconsistenta a nemuririi, scapa totusi in chip straniu de sub imperiul grotescului, atat de familiar autorului: o tenta de crepuscul razbate parca pretutindeni din fiecare pagina a acestui minunat roman.   Moartea si nemurirea alcatuiesc un cuplu de indragostiti inseparabili, iar cel al carui chip se contopeste cu chipurile mastilor e nemuritor din timpul vietii. - Milan Kundera Fragment din cartea “Nemurirea” de Milan Kundera:   “Goethe ia apararea Christianei si celor doi soti le interzice, o data pentru totdeauna, intrarea in casa sa. Cand se sparge un pahar, asta inseamna noroc. Cand se sparge o oglinda, te poti astepta la sapte ani de nenorociri. Si cand se sparg ochelarii? incepe razboiul. Bettina declara in toate saloanele Weimarului: „caltabosul gras a innebunit si a muscat-o”. Expresia circula din gura in gura si tot Weimarul se tine de burta, tavalindu-se de ras. Aceasta expresie neprietenoasa, acest ras nepieritor rasuna si acum, ca un ecou, in urechile noastre.    Nemurirea. Goethe nu se teme de acest cuvant. In cartea sa Din viata mea, purtand celebrul subtitlu Dichtung und Wahrheit, Poezie si Adevar, vorbeste despre o cortina pe care o contempla cu nesat in noul teatru din Leipzig, cand avea nouasprezece ani. Pe fondul cortinei era sugerat (il citez pe Goethe) der Tempel des Ruhmes, Templul Gloriei, si in jurul lui erau infatisati marii dramaturgi ai tuturor timpurilor. In mijlocul lor, fara a le acorda vreo atentie, inainta „un barbat intr-o haina usoara, indreptandu-se direct spre acest templu; era vazut din spate si nu se distingea pe el nimic deosebit. Acesta trebuia sa fie Shakespeare care, neavand predecesori si nepasandu-i de marile modele, mergea pe cont propriu in intampinarea nemuririi”. Nemurirea despre care vorbeste Goethe nu are, desigur, nimic comun cu credinta religioasa in nemurirea sufletului. E vorba deci de o cu totul alta nemurire, pamanteasca, a celor ce vor ramane dupa moartea lor in amintirea posteritatii. Oricine poate dobandi o nemurire mai mare sau mai mica, mai scurta sau mai indelungata, si fiecare se gandeste la ea inca din anii adolescentei. Despre primarul unui sat din Moravia unde, ca baietandru, ma duceam adeseori in excursie, se spunea ca avea in casa un sicriu deschis in care, in clipele sale de fericire, cand se simtea nespus de multurnit de el insusi, se intindea si isi imagina propria sa inmormantare. Nu traise niciodata ceva mai frumos decat acele clipe de reverie pe fundul sicriului; in asemenea clipe salasluia in propria-i nemurire. Fireste, in privinta nemuririi oamenii nu sunt egali.”