Copilul cu doua ursite - Costian

Descriere

    Copilul cu doua ursite este un basm-capcana. Pentru a scapa din aceasta capcana urmeaza, impreuna cu Strop de Cer si prietenii ei, prin labirint, potecile mitologiei antice, fascinantele carari ale universului fantastic romanesc, pastrat in lazile de zestre ale traditiei, drumurile intelepciunii marcate de pildele morale ale celor sapte ani de-acasa, defileele hatroseniei stramosesti si, nu in cele din urma, citeste cate ceva despre cum cresc florile si ce-si spun ele unele altora, atunci cand sunt indragostite. Iesirea din labirintul acestui basm poate fi un bun exercitiu de gimnastica sufleteasca pentru intretinerea copilariei, ori o dorinta nelinistitoare de intoarcere in labirint. E si un omagiu adus nepieritoarelor carti care ne-au imprietenit cu Gargantua, dar si cu Harry Potter, cu Alice, dar si cu Micul Print, cu lumea lui Andersen si a fratilor Grimm, dar si cu aceea a lui Ion Creanga si Petre Ispirescu.      Fragment din poveste:       “Strop de Cer baga de seama ca zilei obisnuite, in pragul careia se trezisera putin mai devreme, ii lua locul o lumina alba ce stergea contururile locurilor pe care le strabateau. Pietroaiele albe ale Campiei drobului de sare dispareau inghitite de nimic. In afara de cavaler, care isi vedea linistit de drum, scotand scurte sunete ascutite cand din fluiere, cand din cimpoaie, ceilalti n-ar fi putut sa spuna unde se afla si care le e tinta. Pana si orizontul disparuse in burta acelui nimic, alb si desavarsit, in spatele caruia se parea ca se ascunde intreaga lume cu toate intelesurile ei. Dupa inca vreo zece pasi, Samovar se opri pastrand o oarecare distanta intre el si ceea ce semana cu o balanta batrana. Cumpana ei era infasurata in vine groase de iedera, iar cele doua talgere din care rugina se hranise fara nici o masura, erau acum bantuite de niste carabusi blindati ce raspandeau o lumina neagra-verzuie. Bratul balantei se legana alene cand parte, cand in cealalta, iar de sub iedera se auzea o voce haraita care mormaia „Nimic, nimic".     - Platiti-o cu ceva, sopti cam prea tare cavalerul. Strop de Cer scoase din traistuta un pumn de alune si le arunca pe unul din talgere. „Nimic, nimic" continua sa haraie balanta. Mai arunca un pumn de alune si apoi inca unul. Si tot asa pana cand gramajoara se transforma movilita si apoi movila de toata frumusetea. Balanta insa o tinea pe-a ei: „Nimic, nimic, nimic..."     - Da-i altceva, o indemna Samovar. Se pare ca alunele nu-i plac.     Dar in traistuta nu se mai gasea decat nuielusa fermecata. Fara a chibzui prea mult, copila arunca nuielusa pe unul din talgere. Batrana balanta isi intepeni cumpana intr-o rana, incercand parca sa contrabalanseze greutatea nuielusei, apoi ofta: „Eeee cevaaa...""