Suntem muritori. Ce conteaza cu adevarat la sfarsitul vietii - Atul Gawande

Descriere

Suntem muritori. Ce conteaza cu adevarat la sfarsitul vietii Ce inseamna sa mori cu demnitate? Medicina moderna poate ca gaseste moduri din ce in ce mai eficiente de a lupta cu batranetea si cu moartea, dar, in cele din urma, cu totii suntem muritori. Intrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a imbunatati nu doar viata, ci si sfarsitul acesteia. Pentru ca, prea adesea, oamenii isi traiesc batranetea in scaune cu rotile, in aziluri in care sunt tratati ca niste copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiti de medici care nu vor sa recunoasca faptul ca au fost invinsi si care insist sa incerce pe pacient cele mai revolutionare tratamente, in ciuda suferintelor inimaginabile prin care acesta trebuie sa treaca inutil. Atul Gawande argumenteaza ca ultimele saptamani sau luni din viata unui om pot fi traite cu demnitate, alaturi de cei dragi si in mediul care l-a facut fericit. Pentru ca, de fapt, scopul principal nu ar trebui sa fie o moarte buna, ci o viata buna – pana la sfarsitul ei.   O carte inteleapta si curajoasa, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea sa se gandeasca. - The Sunday Times Dr. Gawande arata cum pacientii in faza terminala a bolii lor pot pastra aspecte importante ce tin de calitatea vietii. - Wall Street Journal Fragment din cartea "Suntem muritori" de Atul Gawande: "Nu de moarte imi spun cei foarte batrani ca se tem, ci de ceea ce se intampla cu putin timp inaintea mortii - ca-si pierd auzul, memoria, cei mai buni prieteni, modul de viata. Asa cum imi spunea Felix: „Batranetea este o continua serie de pierderi". Philip Roth a formulat cu si mai multa amaraciune in romanul Povestea lui Orisicine: „Batranetea nu este o lupta. Batranetea este un masacru". Cu mult noroc si mari eforturi - daca mananca asa cum trebuie, fac miscare, isi tin sub control tensiunea, primesc ajutor medical cand au nevoie de el -, oamenii pot adeseori sa traiasca si sa se descurce pana la varste inaintate. Dar, in cele din urma, pierderile se acumuleaza pana la nivelul la care cerintele cotidiene ale vietii depasesc ceea ce putem face noi singuri, din punct de vedere fizic sau mental. Cum din ce in ce mai putini dintre noi murim din senin, cei mai multi ajungem sa traim perioade importante din viata prea debilitati si neajutorati pentru a mai putea ramane independenti. Nu ne place sa ne gandim la o asemenea eventualitate. Ca urmare, cei mai multi dintre noi nu suntem pregatiti pentru asa ceva. Rareori ne gandim mai mult de o clipa fugara la cum ne vom trai viata, cand vom avea nevoie de ajutor permanent, pana cand este prea tarziu si nu mai avem prea multe solutii. Cand Felix a ajuns la cumpana respectiva, nu el a fost cel handicapat, ci Bella. An dupa an, am fost martorul dificultatilor tot mai mari prin care trecea. Felix ramanea intr-o stare de sanatate uimitor de buna pana dupa ce a implinit nouazeci de ani. N-a prezentat crize medicale si si-a pastrat programul saptamanal de exercitii fizice. A continuat sa-i invete geriatrie pe studenti si sa faca parte din comitetul de sanatate de la Orchard Cove. Nici macar n-a trebuit sa renunte la sofat. Dar Bella se stingea, pur si simplu. Si-a pierdut vederea total. Auzul i-a slabit foarte mult. Avea memoria sever afectata. Cand luam cina impreuna, trebuia sa i se reamintesca de mai multe ori ca stateam si eu la masa, in fata ei. Ea si Felix resimteau ceea ce pierdusera, dar si placerile lucrurilor pe care inca le mai aveau. Chiar daca nu ne mai tinea minte pe mine sau pe altii, pe care nu-i cunostea foarte bine, se bucura de companie si de conversatie si le cauta pe amandoua. Mai mult decat atat, ea si Felix inca mai purtau acea discutie numai a lor, care nu contenise o clipa, de cateva decenii. El isi gasise un mare scop in viata in a avea grija de ea, iar pentru ea, la fel, insemna mare lucru sa fie mereu prezenta pentru el. Prezenta fizica a celuilalt era, pentru fiecare dintre ei, reconfortanta. El o imbraca, o spala, o ajuta sa manance. Cand mergeau, se tineau de mana. Noaptea, in pat, stateau imbratisati, ocrotindu-se reciproc, pana cand adormeau, intr-un tarziu. Acele momente, spunea Felix, ramaneau printre cele mai indragite, pentru amandoi. Simtea ca se cunosteau si se iubeau mai mult decat in toti cei aproape saptezeci de ani petrecuti impreuna. Cu toate acestea, intr-o zi, au trecut printr-o experienta care le-a reamintit cat de fragila devenise viata lor. Bella racise si in urechile ei se acumula lichid. Un timpan i s-a fisurat. A ramas, in felul acesta, cu totul surda. Atat a trebuit, ca sa piarda si ultimul fir care-i mai lega. Pe langa faptul ca-si pierduse vederea si avea probleme cu memoria, surzenia ei facea imposibila, pentru Felix, orice fel de comunicare cu ea."