Povestile Pelesului - Regina Elisabeta a Romaniei Carmen Sylva

Descriere

    „Avand o educatie aristocratica destul de stricta si care ar fi putut sa o inchida in mediul ei, dar inzestrata cu o curiozitate si o cultura uimitoare, care l‑au uluit pana‑ntr‑atata pe pictorul prerafaelit George Frederic Watts incat a comparat‑o cu un capcaun intelectual, printesa Elisabeta, de neconsolat dupa moartea unicului ei copil, a inceput spre 1879 sa scrie pe ascuns mici scenete, poeme si cugetari, caci, asa cum spunea intr‑una dintre cugetari: „Scrisul consoleaza mai bine decat religia si tortureaza mai bine decat Inchizitia”. (Gabriel Badea-Paun)     Carmen Sylva este numele de pana al Reginei Elisabeta a Romaniei. Sotia celui care declara la venirea in tara: punand piciorul pe acest sfant pamant, am devenit roman si-a manifestat dragostea pentru plaiurile romanesti scriind povesti ale caror personaje sunt raurile si muntii nostri, oamenii acestor locuri, cu dorurile si visele lor.     Cuprins: Pelesul • Varful cu dor • Furnica • Piatra arsa • Jepii • Caraimanul • Pestera Ialomitei • Omul • Valea cerbului • Cetatea babei • Ceahlaul • Valea rea      Fragment din povestea "VALEA CERBULUI":       “Intre Omul si Caraiman se deschide, ca jumatatea unui cerc, o vale larga, careia ii zic Valea Cerbului, desi cerbii de mult nu mai sunt pe ea.      E insa aici un alt lucru, si acesta dainuieste de cand e lumea: cat e de lung muntele, zaresti rezemandu-se de el un intreg sir de uriasi de piatra, cu fel de fel de fete si maini, oarecum ca niste cioplite chipuri de zei egipteni.     In muntii acestia locuia, mai demult, un neam de oameni, mari in putere, mandri si temuti de jur-imprejur, fiindca lucrul de care se apucau acesti oameni trebuia sa iasa cu bine la capat.     Ei, incepand de la nastere, traiau sub cerul liber, dormeau pe omat si se scaldau in apele reci ale muntelui. Erau atat de mari, incat cu cativa pasi urcau muntii cei mai inalti, si daca loveau o data un copac, el ramanea in vecii vecilor stramb.     Ei beau laptele cerboaicelor inaripate si calareau pe cerbi inaripati, care, insa, cu aripile isi iuteau numai fuga, dar in vazduh nu se puteau inalta cu sarcina lor.     Aveau un imparat batran, vechi de batran, si atat de intelept, incat cereau in toate sfat de la dansul si i se supuneau ca niste copii. Era un lucru minunat, cand mosneagul cu barba si cu pletele lui albe si incaierate in vant, gonea calare pe cerbul inaripat, urmat de ostenii sai, ca un nor de furtuna, ale carei tunete cutremura Carpatii.     Un singur lucru era care-i umpleau pe toti de ingrijire: Briar Imparat n-avea feciori, ci numai singura, o fecioara incantatoare, inalta brad, indrazneata ca un baiat, si asa de tare, incat putea sa poarte de capastru cate trei, patru cerbi inaripati din cei salbatici, fara sa dea un pas macar la o parte, cand ei sareau, smuceau zabalele in dinti si amenintau spre ea cu coarnele."