Chiriasul secundei. Volumul 2 (Florin Sindrilaru)

Descriere

Carte dupa carte, autor dupa autor... Si Tzara, auzi: „cu unitatea de masura Eternitatea, orice actiune este zadarnica”. Si mai vine si Breton cu prostiile lui: „E inadmisibil ca un om lasa vreo urma prin trecerea sa pe pamant”. Va inselati, stimabililor, Marele meu OP va dainui de-a pururea si-o zi, cum a zis Will, nesuferitul ala de Will care se lauda ca a facut lumea in sase zile, prea le stia el pe toate!... Caci mie, numai mie, mi s-a dat unica sansa de a castiga, prin opera mea, marele pariu cu Eternitatea! Si voi duce astfel in eternitate si pe acesti umili chiriasi ai secundei... Autor dupa autor, deceniu dupa deceniu, secol dupa secol... Doamne, cati rastigniti ai scrisului, cati apostati ai cernelii! Gata, ca aduce a Sorescu. Sau a MRP. Nu, ca asta-i cu „noi suntem ai taranei netrebnici expulzati pe care-o sacra mana cu pene ii incalta”... Mai am putin si voi sparge oul lui Nichita, Nichita Stanescu, celebrul, blestematul ou in care se lasa clocit de-o idee, nezburata lui aripa isi va lua, in sfarsit, zborul... va pup delicat, chiriasi ai secundei, caci, iata, sunt in sfarsit la ultima fi la, masinaria, minunata si credincioasa mea masinarie incetineste, a ajuns din nou in Punctul Zero. Fragment din cartea: Chiriasul secundei - Volumul 2 - Florin Sindrilaru Toamna Si scria chiriasul secundei in ravasul sau, parafrazandu-l pe Toparceanu, ca „a ajuns din urma viitorul”. Ca-i pare rau ca n-a terminat poemul cenusii, cel inceput candva, candva. Ca-i e dor macar de-o toamna. Niciodata toamna..., (ah, versurile argheziene, atat de obsedante...), caci ea niciodata nu fu mai frumoasa/ Sufl etului nostru bucuros de moarte.Palid asternut e cerul cu matasa,/Norilor copacii le urzesc brocarte. Ar vrea sa-si ingroape si el umbra in umbra plopilor. Dar plopii lui Crama fosnesc de-acum undeva, departe-n lagune, a pierzanie, cei ai lui Sadoveanu incadreaza o fantana, o dragoste peste fi re si-un omor. Si-atunci, neputand sa gaseasca macar plopii monumentali ai lui Camilar, ducand solemne facle spre-adanci eternitati, si-ar ingropa privirea in simfonia de aur aramit a muntilor, invesmantati in toate maiestuoasele si tulburatoarele tomnatece culori. As vrea sa fi u din nou macar in toamna, scria el: toamna se intoarce Orion, corabia de lumini a lui Geo Bogza, leganandu-se in eternitate. Toamna rosie adoarme in aur vechi (oare al cui o fi versul? uitase). Ai senzatia, poate o singura data in viata (scria, citandu-l pe Arghezi), ca undeva un ornic bate in ceata rar/ atat de rar ca timpul trecu pe langa ora. Via lui Ion Pillat tot mai miroase a tamaios si coarna/ Mustos a piersici coapte si crud a foi de nuc... Cu galben si cu rosu isi coase codrul ia./Prin foi lumina zboara ca viespi de chihlimbar, iar padurea arde-n toamna cu flacari vegetale. Amurgul cade, isi amintea chiriasul in continuare de Pillat, toamna si ornicul se-ntoarce. Viata isi rastoarna nisipul vremii. Totul se-ntuneca, se-nchide. Si, scria el, nu pot sa-l uit pe Arghezi: E pardosita lumea cu lumina/ Ca o biserica de fum si de rasina/ Si oamenii, de ceruri beti,/ Se leagana-n stihare de profeti. Esti furios pe chiriasul secundei: de unde atata reverie de prost gust, atata desantata melancolie?