Singur pe lume (Hector Malot)

Descriere

Singur pe lume - Hector Malot Singur pe lume (titlul original in franceza Sans famille) este un roman celebru al scriitorului francez Hector Malot. Publicat prima data in 1878 la editura Eugene Dentu din Paris. Ilustratiile editiei erau gravuri executate de E. Bayard. Hector Malot, a scris peste 70 de volume, iar Singur pe lume este de departe opera lui cea mai cunoscuta, fiind chiar ecranizata de nenumarate ori. Singur pe lume este povestea unui orfan, micul Remi, care traieste in casa unei femei, tusa Barberin. Sotul acesteia, zidarul Jerome, sufera un accident grav fiind astfel nevoit sa il inchirieze pe copil unui proprietar de circ, Vitalis, care dadea mici reprezentatii alaturi de un catel. Romanul Singur pe lume a fost tradus in limba romana de Anda Boldur si a cunoscut numeroase reeditari. Fragment din roman: "Cutreierasem pana acum o parte din sudul Frantei: Auvergne, Velay, Vivarais, Querey, Rouergue, muntii Ceveni si Languedocul. Felul nostru de a calatori era cat se poate de simplu. Mergeam tot inainte, la intamplare, si cand dadeam peste vreun sat care, de departe, nu ni se parea prea pacatos, ne pregateam cu toata grija ca sa ne facem o intrare triumfala. Eu ii gateam pe caini: o pieptanam pe Dolce, il imbracam pe Zerbino, ii puneam lui Capi un plasture pe ochi ca sa poata juca rolul unui soldat batran si in sfarsit il sileam pe Sufletel sa se imbrace in haina lui de general. Dar asta era partea cea mai grea, caci maimutoiul, care stia foarte bine ca gateala inseamna pregatirea pentru munca, se zbatea cat putea si recurgea la tot felul de giumbuslucuri ca sa ma impiedice de a-i pune hainele. Atunci il chemam in ajutor pe Capi, care, prin vigilenta, prin instinctul si prin agerimea lui, izbutea aproape totdeauna sa zadarniceasca siretlicurile maimutoiului. De indata ce trupa era gata echipata de gala, Vitalis isi lua fluierul si, insirandu-ne frumos pe toti, unul dupa altul, ne faceam intrarea in sat. Daca numarul curiosilor pe care ii atrageam dupa noi era destul de mare, dadeam reprezentatia. Daca, dimpotriva, era prea mic ca sa nadajduim vreun castig, porneam mai departe. Numai prin orase ramaneam mai multe zile si atunci eu aveam libertatea de a ma duce dimineata la plimbare pe unde voiam. Il luam cu mine si pe Capi, dar bineinteles, un Capi, caine ca toti cainii, fara costumul lui de teatru, si hoinaream pe strazi. Vitalis, care de obicei ma tinea cu strasnicie pe langa el, in aceste ocazii imi dadea drumul bucuros. "