O fata ca tine - Maureen Lindley

Descriere

    Un bildungsroman captivant, „O fata ca tine” este in primul rand o carte despre iubire, solidaritate si forta morala intr-o lume in deriva, care, impletind aparent marunte istorii personale cu istoria mare, devine povestea unei generatii pierdute.     In 1939, in Angelina, un prafuit orasel californian, segregarea rasiala e un fapt cotidian: in curtea scolii se joaca doar copiii albi, iar la sfarsitul orelor numai copiii japonezi se grabesc spre casa. Satomi Baker, „o fata de paisprezece ani a carei frumusete viitoare deja se intrevede“, pe jumatate japoneza, infrunta prejudecatile si cliseele americane cu impetuozitatea specific varstei: neapartinand in intregime niciuneia din cele doua lumi, in fiecare din ele e perceputa drept o straina. Cand incepe razboiul, tatal ei se inroleaza voluntar si isi pierde viata in atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneza, tolerata pana atunci, este invinuita si demonizata, iar in scurta vreme toti membrii ei sunt deportati intr-un lagar dintr-o zona arida. Pentru Satomi incepe o calatorie complicata, a maturizarii precoce, a descoperirii de sine si a afirmarii identitatii intr-o societate inca nepregatita sa o accepte.     Fragment din volum:       “Satomi vomita din cauza duhorii latrinelor. Nu o crede pe Tamura cand ii spune ca se va obisnui. Nu vrea sa se obisnuiasca niciodata.     A treia cladire, la fel de sordida ca si celelalte, este o sala de dus fara ferestre. Uitandu-se la podeaua zgrunturoasa de ciment, la zidurile naclaite de zoaie, Satomi isi spune ca e un loc mai potrivit pentru animale decat pentru oameni.     Nu doar batranii privesc ingroziti cladirile din fata lor. Si tinerii sunt rusinati sa imparta locul cu cei de sexul opus, sa fie desconsiderati in asa masura. Din toate lucrurile nedemne din Manzanar, latrinele ii par lui Satomi cele mai injositoare. Nici nu mai conteaza ca soarta s-a inversunat impotriva lor, ca si-au pierdut numele si au devenit simple numere din punctul de vedere al guvernului. Latrinele acelea oribile spun mai mult despre viitorul lor de americani condamnati decat orice alta umilinta la care au fost supusi.     Baraca in care stau Tamura si Satomi, greu de deosebit de celelalte, este a doua din capatul sirului. Usa nu sta inchisa, asa ca trebuie izbita cu piciorul, iar in peretele din spate e o crapatura groasa cat un brat de om.     - Uite, poti sa bagi pumnul prin ea. Cotetul gainilor era un palat pe langa locul asta, mama.      - Of, gainusele mele, se jeleste Tamura.      Cu capul sus, aruncand priviri dispretuitoare spre gardieni, Satomi se apuca sa adune cutii de carton in care au fost alimente si care acum sunt aruncate in spatele salii de mese. Se baga pe sub baraci ca sa adune aschii de lemn si cuie ruginite din gunoaiele adunate acolo.     Un paznic intoarce capul dupa ea si fluiera admirativ. Abia se stapaneste sa nu se duca dupa el, sa-l scuipe in obraz. Ar vrea sa-l vada ca o provoaca, sa-l auda spunandu-i ca nu e voie sa aduni bucati de lemn."