Dumitru Popescu, Baletul fantasmelor

Descriere

    Un nou gen de proza literara? Asa s-ar parea, daca pornim de la separarea in constient si inconstient a sinelui uman, aprofundata magistral de marele psihiatru elvetian C.G. Jung in celebra si monumentala sa Carte Rosie.     Dumitru Popescu are o bogata opera literara-fictionala si nonfictionala – inspirata din yona constientului. Baletul fantasmelor ne propune sondarea cu mijloace literare a celeilalte zone a spiritului, cu origini si mecanisme inca greu decelabile si care deschide o alta fabuloasa perspectiva a launtricului omenesc.     Fragment din volum:      „Ne aflam intr-o odaie goala si intunecoasa, de proportii neobisnuite pentru o casa de locuit. Cercetam peretii vechi, vopsiti in albastru, scandurile tocite si scalciate ale dusumelei si sumbrul tavan de lemn, cu enorme barne transversale innegrite de vreme – poate si de fum, fiindca intr-un colt se afla soba de teracota scalciata, parca prabusita in sine, plina de zorzoane ce se terminau cu un fel de coroana regala. Ferestrele dinspre strada (nu stiu daca ne aflam in oras sau in vreun sat de munte) erau ciudat de inalte si ingrozitor de murdare, astfel ca nu puteam distinge mai nimic din exteriorul cladirii. Dupa unele indicii, pe care nu le mai retin, reiesea cumva ca ne aflam in anotimpul rece, la inceputul sau la sfarsitul iernii. De altfel si aerul din incapere era inghetat, dar asta se putea pune si pe seama vechimii casei.     La un moment dat am incetat de a mai cerceta interiorul, privirile fiindu-ne atrase de o anumita miscare ce incepea sa se produca la ferestre. Pe sub tocurile de lemn aproape putrezite, cu vopseaua cazuta sau stearsa, au aparut deodata dare lungi si subtiri, o scurgere tremuranda, firava si timida. Incet-incet s-a precizat si culoarea, si aceasta ne-a uimit cel mai mult – era rosie ca sangele. Ne uitam inmarmuriti: ferestrele plangeau cu sange? Ce naiba, de asa ceva nu mai auzisem, plang icoane, picturi murale, unele sculpturi religioase, dar ferestrele unei case vechi de tara? Darele deveneau mai pronuntate si, parca, vii. Ne facea impresia ca sunt limbi, limbi de serpi poate, incercand sa linga ceva, vreo secretie a zidurilor. Din cand in cand limbile se retrageau, nu dispareau cu totul, parca se jucau. Nu ne mai speria, ci incepea sa ne amuze acest joc, si eram curiosi sa vedem pana unde va merge.”