Eu sint Malala. Povestea fetei care a luptat pentru educatie si a fost impuscata de talibani - Malala Yousafzai

Descriere

Povestea fetei care a luptat pentru educatie si a fost impuscata de talibani. M-am nascut intr-o tara care a luat fiinta la miezul noptii. Cind am fost atit de aproape de moarte, abia trecuse de miezul zilei.   Cind talibanii au ocupat Valea Swat din Pakistan, printre foarte putinii care au indraznit sa protesteze a fost si o fata. Malala Yousafzai a refuzat sa taca si a luptat pentru dreptul ei la educatie. In ziua de marti, 9 octombrie 2012, la cincisprezece ani, Malala aproape ca a platit cu viata aceasta indrazneala. In timp ce se afla in autobuzul care o aducea acasa de la scoala, a fost impuscata in cap de la mica distanta. Desi aproape nimeni nu mai credea ca va trai, Malala s-a insanatosit, iar fetita nascuta intr-o regiune din nordul Pakistanului a ajuns sa tina discursuri in salile sediului ONU din New York. La saisprezece ani, Malala este un simbol al protestelor pasnice si cea mai tinara persoana nominalizata vreodata la Premiul Nobel pentru Pace. Eu sint Malala este povestea extraordinara a unei familii dezradacinate de terorismul global, o poveste despre lupta pentru dreptul fetelor la educatie, despre un tata care, infiintind el insusi o scoala, si-a incurajat permanent fiica sa se exprime liber si sa continue sa invete. Totodata, este marturia curajului unor parinti care isi iubesc cu ardoare fiica intr-o societate care pretuieste fiii.   Eu sint Malala ne intareste credinta in puterea oamenilor de a schimba lumea. Fragment din volumul "Eu sunt Malala" de Malala Yousafzai si Christina Lamb: "Dupa aceea, Radio Mullah si-a indreptat atentia catre scoli. A inceput sa tina discursuri impotriva administratorilor de scoala si sa le felicite pe nume pe fetele care renuntau. „Domnisoara Cutare nu se mai duce la scoala si o sa ajunga in rai”, spunea el; sau: „Domnisoara X din satul Y a renuntat la scoala in clasa a cincea si o felicit pentru asta”. Pe fetele ca mine, care inca mergeau la scoala, le numea bivolite si oi. Nici eu, nici prietenele mele nu puteam pricepe unde greseam. - De ce nu vor sa lase fetele sa mearga la scoala? l-am intrebat pe tata. - Le e teama de puterea stiloului, mi-a raspuns el.  Apoi, un alt profesor de la scoala noastra, care preda matematica si avea parul lung, a refuzat sa mai tina ore fetelor. Tata l-a concediat, dar alti profesori s-au aratat ingrijorati si au venit in biroul lui. „Domnule, nu faceti una ca asta”, l-au rugat. „Trecem prin vremuri grele. Lasati-l sa ramina si ii tinem noi orele.” Parea ca in fiecare zi se mai emitea un decret. Fazlullah a inchis saloanele de infrumusetare si le-a interzis barbatilor sa se barbiereasca, asa ca frizerii au ramas fara ocupatie. Tata, care poarta doar mustata, a declarat ca nu avea sa-si lase barba pentru talibani. Talibanii le-au interzis femeilor sa mearga la bazar. Mie nu-mi parea rau ca nu mai puteam merge la bazarul Cheena. Nu-mi placea sa fac cumparaturi, spre deosebire de mama, care se uita la hainele frumoase, chiar daca nu stateam prea bine cu banii. Mama imi spunea mereu: - Acopera-ti fata - oamenii se uita la tine. - Nu-mi pasa, si eu ma uit la ei, ii raspundeam, iar ea se supara. Mamei si prietenelor ei nu le convenea ca nu puteau sa mai mearga la cumparaturi, mai ales in zilele dinaintea sarbatorilor Eid, cind obiceiul e sa ne gatim si sa mergem la tarabele luminate care vind bratari si henna. Toate aceste lucruri disparusera. Femeile nu erau atacate daca mergeau la piata, dar talibanii au tipat la ele si le-au amenintat pina le-au facut sa ramina in casa. Un singur taliban putea sa intimideze un sat intreg. Si noi, copiii, eram suparati. In mod normal, in preajma sarbatorilor apar filme noi, dar Fazlullah inchisese magazinele de DVD-uri. Cam pe atunci s-a saturat si mama de Fazlullah, mai ales de cind incepuse sa predice impotriva educatiei si sa spuna ca cei care mergeau la scoala aveau sa ajunga in iad. Dupa aceea, Fazlullah a infiintat o shura, un fel de tribunal local. Oamenii erau multumiti fiindca lucrurile se rezolvau rapid, nu ca in sistemul justitiar pakistanez, care te obliga sa astepti ani la rind si sa dai mita ca sa te asculte cineva. Oamenii au inceput sa mearga la Fazlullah si la ai lui, cautind dreptate in orice incurcatura, de, la afaceri pina la certuri legate de probleme personale. „Aveam o belea veche de treizeci de ani si Fazlullah a rezolvat-o intr-o singura zi”, i-a spus cineva lui tata. Pedepsele pe care le dadea shura lui Fazlullah includeau biciuiri in public, lucru care ne era complet strain. Un prieten i-a povestit lui tata ca a vazut cum trei barbati erau biciuiti dupa ce shura ii gasise vinovati de rapirea a doua femei. A fost instalat un podium linga sediul lui Fazlullah si, dupa ce mergeau sa-l asculte spunind rugaciunile de vineri, sute de oameni se adunau sa priveasca biciuirea vinovatilor, strigind: „Allahu akbar!" - „Dumnezeu e mare!” la fiecare lovitura. Uneori isi facea aparitia insusi Fazlullah, calare pe un cal negru. Oamenii lui au interzis vaccinarile impotriva poliomielitei, spunind ca faceau parte din planul americanilor de a steriliza femeile musulmane si de a-i face pe cei din Swat sa dispara. „E impotriva legii islamice sa tratezi o boala inainte sa se manifeste”, a spus Fazlullah la radio. „Nici un copil din Swat n-o sa mai ia nici o picatura din vaccin.””