Colectionarul de sunete. Colectia cadril - Fernando Trías de Bes

Descriere

In cautarea sunetului perfect, celest, magic si etern, cel mai inzestrat copil, cel mai crud amant, cel mai mare tenor. Si cel mai cumplit blestem.  De la Parfumul lui Suskind la Colectionarul lui Trias de Bes, thriller si mister, elixir si antidot, eros si thanatos. „Pasiune si rani, da, asa statea scris. Era sacrificiul meu, dovada iubirii, a celei mai mari iubiri, a unei iubiri mai autentice decat cea eterna, fiindca era dorinta omeneasca, adevarata iubire, unica, iubirea finita si limitata care se naste in sufletele tuturor barbatilor si femeilor din lumea aceasta, acea iubire ce poate fi imaginata, dar nu descrisa, acea iubire pentru care nu exista nici acord posibil, nici melodie care s-o evoce.“ - Fernando Trias de Bes Inca din copilarie, Ludwig Schmitt avea uimitoarea capacitate de a capta sunetele din natura si a le inregistra in memorie. Dar la un moment dat a descoperit ca din colectia sa lipsea unul: „frecventa unica, cea mai dorita, sunetul perfect, celest, magic, etern“. In cautarea acestuia, va constata ca poate reproduce cu uimitoare exactitate sonoritatile pe care le tezauriza, devenind cel mai mare tenor al Germaniei. Insa darul acesta i-a adus cu sine un blestem. „Trupul meu gazduia acum sunetul sunetelor, ca un druid ce tezaurizeaza o licoare magica. Elixirul meu nu era unul oarecare, nu era sunetul duiosiei, al blandetii sau al compasiunii. Era sunetul iubirii, al iubirii eterne, al iubirii supranaturale, al iubirii infinite, al iubirii cu toate literele ei, cea interzisa barbatilor si femeilor din lumea aceasta, o sonoritate atat de perfecta incat toate celelalte deveneau inutile.   […]   In acel punct orb, acel punct in care ochii si mintea se innoureaza, stapaniti de neant si de o intreaga lume, m-am simtit interpretand o arie perfecta, o partitura necunoscuta, inedita, fara note, dar plina de sunete eterne. Muzica rabufnise in mine. Sunetul iubirii parea sa-mi tasneasca prin fiecare por, inundand totul. Ce senzatie ciudata! Rasul alternand cu plansul, minciuna deghizata in adevar, doua extreme aflate intr-un punct central si perfect, poli ce se atrag si se resping in acelasi timp.   – Te iubesc! am suspinat.   […]   Iubirea eterna a cantat si ea pentru mine. Stapana mea combina sunetele intr-o forma de nesters, chiar daca lipsita de umanitate, de pulsiunea barbatului pasionat si pamantean. Iar cantul meu devenea perfect, imposibil de depasit tehnic, dar fara caldura sufletelor muritoare. Iubirea eterna era rece ca gheata. Nu mai cantam din inima, gingasia nu mai dadea viata sunetelor. Vocea mea isi pierduse expresia umana. Si doar eu percepeam schimbarea. Pentru maestrii mei, ea continua sa fie unica. Insa eu stiam ca nu sufletul meu canta. Canta un zeu arogant si nemilos, canta amorul etern, un amor fara obiect, un amor fara suport si, in consecinta, un amor vid.“ - Fernando Trias de Bes