Imaginea lui Dumnezeu in textele sacre evreiesti, crestine si islamice

Descriere

Ideea acestei cercetări mi-a venit în urma lecturii mai multor autori, oameni desăvârşiţi în moralitate, precum sfinţii părinţi din cărţile „Filocaliei”, dar şi istorici de seamă ai antichităţii romane şi greceşti. Am savurat cu bucurie operele lui Josephus Flavius (Iosif Flaviu), autor evreu, scrieri care mi-au întregit tabloul de început al Cuvântului Lui Dumnezeu, de unde au pornit religiile monoteiste ale evreilor, fie iudei sau israeliţi, ale creştinilor greci şi romani, iar de aici am pornit spre Dumnezeul musulmanilor, care este acelaşi, de vreme ce Abraham (Avram) a fost tatăl şi al lui Ismael, strămoşul musulmanilor şi al lui Israel (Iacob), strămoşul creştinilor, fie ei catolici sau ortodocşi.Dacă Biblia se adresează cititorilor ortodocşi sau nu, am gândit că şi eu pot avea dreptul de a citi Tora si Coranul, chiar dacă sunt creştină. Cum aş avea dreptul să-i judec eu pe oamenii de alte confesiuni, dacă nu le citesc textele sacre?Apoi m-am lovit de o altă problemă/dilemă: se pare că un text fundamental, precum cel scripturistic, este tradus cu adevărat o singură dată în cultura unui popor, toate celelalte ediţii fiind adaptări şi ajustări la vârstele limbii, limbă aflată în continuă evoluţie şi modificare. Astfel mi-am pus întrebări din ce în ce mai dese despre cuvântul prim, acela dat de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. Ca filolog am intrat şi mai mult în alertă, ştiind cum literatura orală a fost supusă prefacerilor numeroşilor indivizi, care de la o generaţie la alta, mai mult, de la sute la mii de ani, la timpuri contemporane, şi-au impus amprenta şi stilul. În felul acesta gândind, am început să caut texte tot mai vechi şi să le compar pentru a descoperi adevărul iniţial, dacă acest adevăr mai poate fi găsit, Cuvântul prim al Lui Dumnezeu.În istoria lumii vechi, Josephus Favius rămâne ca o exemplară sinteză culturală, prin familiarizarea sa cu trei universuri spirituale ale celor trei limbi sacre ale Bibliei — ebraica, greaca şi latina — împrejurare care i-a creat autorului, în posteritatea bizantină şi medievală occidentală, un loc de neconfundat şi de neegalat.