Paradoxul iubirii

Descriere

E la fel de greu sa fii complet fidel pe cat e sa fii complet infidel.

Sa poti alege persoana pe care o iubesti!
Sa poti iubi pe cine vrei!
Iata doua forme supreme de liber­tate pe care le traim astazi in Occident, evidente la ora actuala, dar atat de greu de imaginat candva. A fost nevoie de o intrea­ga revolutie a sentimentului, a perceptiei de sine, a relatiilor dintre parinti si copii pentru a putea ajunge aici. O revolutie inceputa in secolul al XVIII-lea.
Pe de alta parte, niste drepturi – cas­tigate greu – care au un pret atat de mare!
Cum se poate impaca iubirea – a carei menire este sa tina oamenii impreu­na – cu libertatea, care tinde sa ii separe? E o mare dilema, pe care o traim as­tazi, intretinuta de dorinta de a ne bucura in iubire atat de pasiune, cat si de indepen­denta. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variatiile paradoxale la care este supusa iubirea in calatoria pe care o face intre erotism si casatorie. Putem vorbi, se pare, de progres in ceea ce priveste conditia femeii, conditiile de munca sau conditiile de sanatate ale oamenilor. Dar nu si atunci cand vorbim despre sentimente si pasiuni.
Istoria nu a gasit solutie la suferinta din dragoste.

„Ramane ca fiecare sa-si elaboreze singur aranjamentele, stiind ca nu poti ridica la rang de solutie ceea ce tine de un arbitraj intre dorinta de siguranta si dorinta de aventura.” - Pascal Bruckner Pascal Bruckner este bine-cunoscutul autor al mai multor romane, dintre care bestsellerul Luni de fiere, precum si a numeroase carti de eseu: Euforia perpetua, Mizeria prosperitatii, Tirania penitentei sau Noua dezordine amoroasa, scrisa impreuna cu Alain Finkielkraut.      Fragment din volumul "Paradoxul iubirii" de Pascal Bruckner:       „2) Reinventeaza-ma       Teribila enigma acestui ordin: iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti. Absurditate logica in aparenta: sau te iubesti pe tine insuti in detrimentul altuia sau il iubesti pe celalalt in detrimentul tau. Ar trebui deci sa te adori pe tine la nebunie ca sa-ti deschizi inima catre semenul tau! Nu-i vorba totusi de o succesiune, ci mai curand de o coincidenta. Ma iubesc pentru ca altii ma iubesc spun cine sunt eu. Am nevoie de privirea lor binevoitoare, de urechea lor atenta. Ei ma confirma in fiinta mea, pretuirea lor are o putere germinativa.     A te iubi pe tine insuti inseamna a recunoaste o sciziune.  Aristotel distingea un egoism util de un egoism meschin. Descoperire fundamentala: pentru a te pretui trebuie sa fii impartit. „Calul nu este in dezacord cu el insusi, deci nu este prieten cu el insusi." Numai omul poate sa devina dusmanul lui insusi si, pana la urma, sa vrea sa se distruga. Fiecare are nevoie de prezenta celorlalti ca sa ia distanta. Crestinismul apara si el ideea unui eu dublu: monden si divin, superficial si profund, fals si adevarat. Intre mine si mine insumi se strecoara umbra uriasa a lui Dumnezeu, pe care trebuie sa-l primim indepartand tot ce-i efemer: moarte datatoare de viata si viata datatoare de moarte, va spune Francois de Sales. Eul este vrednic de ura, dupa cum spune Pascal, pentru ca el reprezinta o piedica, prin grosimea lui, pusa fiintei care este in noi, mai mare decat noi. A-ti iubi aproapele ca pe tine insuti inseamna, a iubi in el acea parte de eternitate pe care o impartasim impreuna si care este semnul comunei si posibilei noastre mantuiri. Rousseau va distinge intre buna iubire de sine, singura garantie a adevarului, si raul amor propriu, stricat de societate.      Ce sa retinem din aceste traditii? Ca trebuie sa incepem prin a ne stima pe noi insine ca sa uitam de noi si sa facem loc altora. Este deci important sa te cunosti de tanar si sa nu te mai gandesti la asta. Sa devii ceea ce esti, spunea Nietzsche. Dar sa devii si ceea ce nu esti, eventual mai bun. Secolul Luminilor miza pe perfectibilitatea fiintei umane: noi nu suntem in intregime ceea ce suntem, exista in noi rezerve de inteligenta, de bunatate, de curaj pe care nici nu le banuim. Astfel ne nastem cel putin de doua ori: cand cream, pornind de la eul primit, un eu eliberat cand trecem de la omul vechi la omul nou. Psihanaliza are o utilitate, si anume aceea de a-l reconcilia pe fiecare om cu nefericita sa stare nevrotica, pentru a se accepta cum este.”