Petre Țuțea. Sacerdotul fără parohie

Descriere

Pe la inceputul anilor '80, cind am avut sansa si bucuria de a-l cunoaste pe Petre Tutea, cei care vedeau de el cu precadere erau Marcel Petrisor, Ion Coja si Aurel-Dragos Munteanu (Dumnezeu sa-l odihneasca). Il frecventau si altii, dar fara sa se implice in aceeasi masura in viata si nevoile lui curente. Deja octogenar, batrinul era pe cit de spectaculos, pe atit de dificil: neputintele si hachitele batrinetii se faceau tot mai simtite, iar a-i sta in preajma nu mai era doar un privilegiu intelectual, ci o adevarata cruce a smereniei si a rabdarii. Mai tirziu au pus umarul la aceasta nobila corvoada - cooptati de profesorul Ion Coja (altminteri un personaj destul de controversat, dar sincer dedicat lui Tutea si ideii nationale) - tinerii din grupul lui Marian Munteanu. Abia dupa 1989 i-a stat alaturi (probabil in perioada cea mai dificila), timp de vreo jumatate de an, inca si mai tinarul Radu Preda. Profesorul, scriitorul si fostul detinut politic Marcel Petrisor (n. 1930) a fost insa, mai tot timpul, "vioara intii" in aceasta veghe asistentiala. Il cunostea pe "nea Petrache" inca din tinerete, au trecut amindoi prin temnitele comuniste si i-a ramas aproape pina la punerea in mormint (decembrie 1991, nu mult dupa ce implinise 89 de ani). Prin el l-am cunoscut si eu pe Tutea, pe care l-am intilnit de fiecare data fie in garsoniera din Sipotul Fintinilor, fie in primitoarea casa a sotilor Dana si Marcel Petrisor din Intrarea Stirbei Voda. Asadar, tii in mina, cititorule, o carte scrisa de unul dintre oamenii care i-au fost cei mai apropiati si care i-a vegheat cu rabdatoare iubire ultimii ani de viata. Dupa Jurnalul cu Petre Tutea al teologului Radu Preda, cartea de fata - cu textul lui Marcel Petrisor si cu trei texte ale lui Petre Tutea insusi - este cea mai vie si mai autentica evocare a "taranului imperial" care a murit "chirias la stat" in garsoniera "paideica" din coasta Cismigiului…