Rugăciune pentru Cernobîl

Descriere

Rugaciune pentru Cernobil. O cronica a viitorului • Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura   Una dintre sursele mele cele mai valoroase si fascinante de inspiratie a fost cartea Svetlanei Aleksievici Rugaciune pentru Cernobil. O lectura absolut esentiala si cutremuratoare. Este evident de ce Svetlana Aleksievici a primit Premiul Nobel. - Craig Mazin, creatorul serialului Cernobil, disponibil pe HBO GO, peste 8 milioane de vizualizari In 26 aprilie 1986, o serie de explozii au zguduit reactorul nuclear de la Cernobil. Flacarile au aprins cerul, iar radiatiile rezultate au contaminat pamantul si au otravit oamenii vreme de ani intregi. In timp ce autoritatile sovietice au incercat sa musamalizeze efectele accidentului, Svetlana Aleksievici a petrecut mai multi ani adunand marturii de la supravietuitori - fosti muncitori la centrala, oameni de stiinta, medici, soldati, pompieri, stramutati, vaduve, orfani -, ale caror voci compun o istorie orala marcata de frica, furie si incertitudine, dar si de umor negru si iubire. Cronica a trecutului si avertisment pentru viitor, Rugaciune pentru Cernobil este o carte cruciala care, datorita fortei emotionale si onestitatii sale, lasa o amintire de nesters in mintea cititorului. Rugaciune pentru Cernobil este o reeditare a cartii Dezastrul de la Cernobil (aparuta le editura Corint in anul 2015) de Svetlana Aleksievici.   Svetlana Aleksievici este o scriitoare si jurnalista din Belarus. De-a lungul carierei sale, Aleksievici s-a specializat in naratiuni literare intemeiate pe declaratiile martorilor oculari, si istorii orale ale mai multor evenimente dramatice din istoria sovietica. In urma persecutiilor politice din partea administratiei Lukasenko, a parasit Belarusul in 2000, traind timp de un deceniu la Paris, Udeborg si Berlin. In 2011 s-a mutat inapoi la Minsk. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, carti publicate sau in curs de publicare in 43 de limbi si in 47 de tari: Razboiul nu are chip de femeie (1985), ce cuprinde marturii ale femeilor care au luptat in al Doilea Razboi Mondial, titlu vandut in peste 2 milioane de exemplare; Ultimii martori (1985), amintiri ale celor care au copilarit in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial; Soldatii de zinc (1989), despre experientele soldatilor sovietici in razboiul din Afganistan; Zacearovannie smertiu (Fermecati de moarte, 1993), despre sinuciderile provocate de prabusirea Uniunii Sovietice; Rugaciune pentru Cernobil (1997), marturii ale supravietuitorilor celei mai mari catastrofe nucleare din istorie; si Vremuri second-hand (2013). Svetlanei Aleksievici i s-au acordat numeroase premii pentru cartile sale, iar in anul 2015 a fost distinsa cu Premiul Nobel pentru Literatura, "pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferintei si curajului in epoca noastra".  O istorie orala emotionanta in care atitudinea generala fatalista si curajul stoic sunt dublate de un umor incredibil de negru... Rezultatul este radiografie de neuitat a sufletului rus. - Publishers Weekly Una dintre cartile cele mai pline de compasiune si mai terifiante pe care le-am citit vreodata. - Observer   Un colaj de marturii orale ce se transforma in psihobiografia unei natiuni care nu este prezenta pe nici o harta...Aceasta carte provoaca arsuri ca de radiatii pe creier. - Julian Barnes, Guardian Fragment din cartea "Rugaciune pentru Cernobil" de Svetlana Aleksievici: "In primele zile, principala intrebare era legata de vinovatul pentru tragedia care se produsese. Aveam nevoie de un vinovat... Apoi, cand am aflat mai mult, am inceput sa ne gandim la ce sa facem. Cum sa ne salvam? Acum, dupa ce ne-am impacat cu gandul ca nu e vorba de un an sau de doi, ci de multe generatii, am inceput sa privim inapoi, putin cate putin, pagina cu pagina... S-a intamplat in noaptea de vineri spre sambata dimineata, nimeni nu banuia nimic. L-am trimis pe baiat la scoala, sotul s-a dus la frizerie. Pregateam masa de pranz. Sotul s-a intors repede si a spus: «La centrala nucleara a avut loc un incendiu. Ordin: sa nu inchidem radioul». Am uitat sa spun ca locuiam la Pripiat, in apropierea reactorului. Am si acum in fata ochilor vapaia de un liliachiu intens, in care reactorul parca stralucea. O culoare incredibila. Nu era un incendiu obisnuit, era un fel de aurora boreala. Daca e sa uit de restul, era foarte frumos. Nu am vazut ceva asemanator in vreun film, nu pot sa compar cu nimic ceea ce am vazut. Seara, oamenii se inghesuiau in balcoane - care nu avea, se ducea la prieteni, la cunoscuti. Noi stam la etajul opt, avem vizibilitate buna. In linie dreapta sunt trei kilometri. Am scos copiii, i-am ridicat in brate: «Uite! Tine mine!» Si oamenii acestia care lucrau la reactor, ingineri, muncitori, erau si profesori de fizica, stateau in praful negru... Discutau. Respirau. Admirau. Unii veneau cu masinile de la zeci de kilometri, cu bicicletele, ca sa se uite. Nu stiam ca moartea poate sa fie asa de frumoasa. Dar nu as spune ca nu avea nici un fel de miros. Nu era un miros de primavara sau de toamna, ci de cu totul altceva, si nici miros de pamant... Nu... Ma manca in gat, ochii imi lacrimau... Nu am dormit toata noaptea si am auzit cum umblau deasupra vecinii, nici ei nu aveau somn. Tot trageau ceva, bocaneau, poate ca impachetau lucruri. Lipeau ferestrele. Am luat ceva pentru durerea de cap. Dimineata, cand s-a luminat, m-am uitat in jur si am simtit pe loc ca ceva nu era in ordine, ca ceva se schimbase. La ora opt dimineata, pe strazi mergeau deja militari cu masti de gaz. Cand am vazut pe strazile orasului atatia soldati si tehnica militara, nu ne-am speriat, dimpotriva, ne-am linistit. Din moment ce armata ne-a venit in ajutor, totul o sa fie in ordine. Nu aveam nici o idee ca si atomul pasnic omoara.... Ca tot orasul putea sa nu se mai trezeasca in noaptea aceea... Afara cineva radea, se auzea muzica... Dupa-amiaza la radio au inceput sa anunte ca oamenii sa se pregateasca de evacuare: o sa fie dusi de aici pentru trei zile, o sa spele, o sa verifice. Parca aud si acum vocea crainicului: «Evacuare in satele apropiate!», «Sa nu se ia animalele domestice!»"