Cenușa lumii
Descriere
Calului isi afunda precaut copitele in zapada. Mergeau incet cal si calaret, atenti la poteca ce si-o alegeau spre creasta, un drum periculos caci stratul de zapada proaspat cazut si destul de gros putea ascunde pericole. Cainele ce ii urma era si mai mult pus la incercare, in unele locuri zapada fiind mai inalta decat el. Limba rosie atarnata printre colti intr-o parte si respiratia aburinda erau semne ca mergeau de ceva vreme, iar urcusul nu fusese deloc usor printre cioturile innegrite si tufisurile scheletice si troienite. Dar nu mai aveau mult si urmau sa ajunga sus, sa-si gaseasca un adapost de viscolul care se intetea tot mai tare. Fragment din roman: " Noaptea si-o petrecuse tot in grota aceea intunecata si rece, pe aceeasi masa de care fusese legat si invelit cu blana urat mirositoare, insa foarte calduroasa. Fusese intrebat daca nu vrea sa doarma cu ceilalti frati ai sai de acum. Raspunsese ca nu e pregatit, ca are nevoie de liniste. Armele ii fusesera inapoiate: cutitul, arcul si sagetile si toporul cu coada scurta. Domir i le daduse, prinse toate de centura de piele. Uriasul ezitase un moment si il privise in ochi. ”Esti un frate de-al nostru acum. Parintele ar fi dezamagit daca i-ai trada increderea”, zisese acesta. Calaretul aprobase din cap, privindu-l la randul sau in ochi pe Domir. Dormise o perioada scurta, dar dupa ce se trezise, linistea profunda din acel loc strain, nu-l mai lasa sa-si inchida pleoapele. Pentru a se mai linisti, isi pipai manerul cutitului, iar apoi incepu sa-si inventarieze lucrurile si nu mica ii fu mirarea cand gasi intr-unul dintre buzunare micul fluier de lemn. Incet, rascoli prin amintiri pentru a gasi momentul de cand il avea. Nu-si aminti decat suierul acela sinistru, puternic si iritant, amestecat cu sentimente de disperare, speranta si victorie. Il avea de prea mult timp si ii cunostea puterea mai mult decat ar fi putut spune cineva. Cand somnul incepu sa-i dea iarasi tarcoale, ii atrasera atentia pasi ce treceau prin fata usii, pasi grabiti, insa niciunul nu se oprise sa-l anunte ce se intampla. Ceva ii nelinistea pe locuitorii pesterilor. Cand barbosul Domir intra cu neschimbata expresie incruntata pe chip, Solo tocmai terminase cu imbracatul si echiparea. Masca neagra ii acoperea jumatatea de jos a fetei. - Te gasesc bine, frate Solo! latra Domir. Vino cu mine! Parintele asteapta. Astazi e ziua cand vanatorii-lup pleaca. - Unde pleaca? intreba Solo curios. - La vanatoare, se rasti Domir. Unde credeai? Spre campii, zapada incepe sa se inmoaie. Hai o data! Si da-ti masca aia jos, ca sperii copiii! Cenusa aparu de sub masa, cascand si intinzandu-se, apoi se apuca sa-l maraie pe uriasul in blanuri cenusii. - Ia-ti si bestia asta mica cu tine ca poate le aduce noroc celor ce vor pleca. Calaretul isi scoase masca si si-o afunda intr-un buzunar al jachetei. Il ridica apoi pe micutul pui de lup scandalagiu, ii netezi blana zburlita de pe ceafa si i se adresa lui Domir: - Hai! Sunt in urma ta. Mergea in spatele namilei fara a se sinchisi mult de inghesuiala. Cel din fata era ca un bloc de piatra, trebuia sa te misti din calea lui. Multimea se scurgea din nou in aceeasi directie cu ei, chiar daca nu in acelasi ritm. Intrara intr-o galerie inalta. Parea sa fie un tunel vechi dupa cum fusesera taiati peretii in stanca. Acesti oameni nu aveau cum sa fi sapat astfel de galerii. Probabil aici fusesera surprinsi de Furtuna de foc. Domir continua drumul printre cei adunati ce asteptau, toti in blanurile acelea de animale, mirosind greu: femei, barbati, batrani, copii. Solo gandi ca alesese bine sa doarma singur in grota rece decat in duhoarea aceea. In fata lor, vanatorii-lup imbracati precum erau denumiti, in blanuri cenusii de lupi, vreo treizeci la numar, asteptau. Singurul ce se diferentia de toti cei prezenti prin imbracaminte era Calaretul, noul lor frate, pe care il priveau foarte curiosi, cum il urmeaza pe Domir spre locul inalt unde astepta Parintele. Inima ii batea tare, insa figura si-o pastra serioasa, impenetrabila."
