Roar. 30 de femei. 30 de povești

Descriere

Strigatul de dinaintea linistii interioare   Mai subtila si mai profunda ca niciodata, Cecelia Ahern capteaza, in primul ei volum de proza scurta, starile tumultoase traversate de 30 de femei uimitoare.    Prima dintre cele 30 de povesti – Femeia care disparea incet – deschide intr-un mod abrupt calea de acces catre o lume cat se poate de reala, dar a carei existenta este trecuta sub tacere. Lumea in care se refugiaza femeile dupa ce societatea sau cei apropiati le deposedeaza de insemnatate. Eroina Ceceliei Ahern se transforma treptat „intr-o licarire stinsa, ca aburul ce se ridica, dansand parca, de pe o autostrada fierbinte, vara”. „Disparitia nu implica nicio durere fizica. Nu doare deloc. Pe plan emotional, insa, lucrurile stau cu totul altfel.” Intr-adevar, povestile din acest volum descriu furtuna care se declanseaza la nivel emotional in interiorul personajelor feminine.    Cecelia Ahern surprinde acel moment din viata tuturor femeilor in care acestea simt nevoia sa strige. Femeile ofteaza. Isi aud tremurul din voce si simt cum o gheara le strange inima in piept. Soptesc. Mormaie. Nu-si mai gasesc cuvintele. Sunt cat se poate de diferite, dar au un lucru esential in comun. In cele din urma, toate isi regasesc echilibrul, puterea, hotararea de care au nevoie pentru a-si schimba viata. Mai intai, reusesc sa surada, chiar in timp ce vocea din mintea lor tipa panicata. Apoi izbucnesc in ras. Pe masura ce in zambetul lor se oglindeste fericirea, apar si sclipirile din privire.    Dupa femeia care devenea invizibila, urmeaza femeia pe care o inghite pamantul. Lor li se alatura femeia care-si uita numele, cea care mananca fotografii, cea care avea o pana in creier sau cea care isi tinea inima pe maneca. O femeie traieste pe un raft. Alteia ii cresc aripi. Autoare a numeroase bestselleruri internationale, Cecelia Ahern isi pastreaza remarcabila forta narativa pe tot parcursul acestor povesti. In plus, isi construieste un stil nou, fresh, cu accente suprarealiste si subtilitati care o apropie de alte scriitoare celebre cantonate in marea literatura. Textele ei sunt deopotriva tulburatoare si amuzante, duioase si crude.    ROAR. 30 de femei. 30 de povesti este strigatul femeilor: al femeilor care ne sunt prietene, al femeilor care ne sprijina si ne incurajeaza, al femeilor care ne inspira si ne insufla curaj.    Un volum inteligent, jucaus, amuzant si, in acelasi timp, provocator si plin de inspiratie. - Daily Mail   Simpatica, magica, scriitura ei cea mai puternica si mai feminista de pana acum. - Irish Sunday Independent   Inventiva si ingenioasa – ca un salut complice catre Angela Carter si Margaret Atwood. - Stylist Fragment din romanul „ROAR. 30 de femei. 30 de povesti" de Cecelia Ahern:   „- Normal ca vreau sa te muti la mine. Imediat. Si vreau sa renunti la jobul tau si sa stai pe raftul asta, ca toata lumea sa te poata privi, sa te poata admira si sa vada ce vad eu: cea mai frumoasa femeie din lume. Nu trebuie sa misti un deget. Nu trebuie sa faci absolut nimic. Doar sa stai pe raft si sa fii adulata. Ea simtise atunci cum ii creste inima de bucurie si ochii i se umplusera de lacrimi. S-a instalat pe raft chiar de a doua zi. La un metru si jumatate fata de dusumea, in partea dreapta a sufrageriei, langa semineu. Acolo a intalnit pentru prima oara familia si prietenii lui Ronald. S-au adunat in jurul ei, cu pahare de bautura in maini, mirandu-se de minunea acestei noi iubite din viata lui Ronald. S-au asezat la masa mare din camera de alaturi si, desi nu vedea pe nimeni, ii auzea si astfel simtea ca este alaturi de ei. Se simtea suspendata deasupra lor - adorata, apreciata, respectata de prietenii lui, venerata de mama lui, invidiata de fostele lui prietene. Ronald o privea cu mandrie, iar lumina ce ii sclipea in ochi atunci cand o cuprindea cu privirea spunea totul. Este a mea. Fata stralucea de tinerete si de dorinta, alaturi de vitrina lui cu trofee, care amintea de victoriile obtinute la fotbal, in adolescenta, si de succesele sale mai recente la golf. Deasupra lor se afla un pastrav cafeniu, montat pe un panou de lemn si avand dedesubt o placuta de alama. Era cel mai mare pastrav pe care-l prinsese vreodata, cand iesise la pescuit cu tatal si cu fratele lui. Ronald daduse la o parte pastravul ca sa construiasca raftul pentru ea, astfel incat barbatii din viata lui sa o poata privi cu si mai mult respect. Cand familia si prietenii ei veneau in vizita, plecau convinsi ca ea era in siguranta, rasfatata, idolatrizata. Si, mai ales, iubita. Pentru Ronald, ea era cel mai important lucru din lume. Totul gravita in jurul ei si al pozitiei ei in casa si in viata lui. Ii facea toate poftele si o flata intruna. Voia s-o vada acolo, pe acel raft, tot timpul. Singurele trairi care se apropiau de sentimentul de a fi atat de importanta in viata lui erau cele din Ziua de Sters Praful. In acea zi, el lua la rand toate trofeele si le lustruia. Desigur, atunci o ridica si pe ea de pe raft si o aseza jos, pe canapea, unde faceau dragoste. Stralucitoare si lustruita, reinnoita cu scanteieri si vigoare, ea se urca apoi, la loc, pe raft. S-au casatorit, ea a renuntat la slujba, a facut copii, i-a ingrijit si i-a rasfatat, a petrecut nopti albe doftoricindu-i, pe raft, apoi i-a privit dormind, gangurind si crescand pe covorul si in tarcul de sub ea. Dar lui Ronald ii placea ca ea sa stea singura pe raft, asa ca a angajat o dadaca, in asa fel incat ea sa aiba spatiul ei. Barbatul voia ca sotia lui sa poata sta in locul pe care i-l construise, iar el sa nu piarda din cauza copiilor nicio farama din bucuria pe care i-o aducea ea, ca relatia lor speciala sa nu fie afectata. Femeia auzise de cupluri destramate dupa ce se casatorisera, de soti care se simtisera parasiti dupa venirea pe lume a copiilor. Nu voia ca lor sa li se intample la fel, voia sa stea acolo pentru el, sa se simta in continuare adorat. Locul ei era pe raft. De acolo putea avea grija de toti cei dragi si,  gratie pozitiei ei in casa, ceilalti o priveau intotdeauna de jos in sus. Doar mai tarziu, cand copiii au crescut si au parasit parinteasca, la douazeci de ani dupa ce ea se urcase pentru prima oara pe raft, a inceput sa o cuprinda singuratatea.”