Crede-mă, te mint! Confesiunile unui manipulator media

Descriere

O reclama negativa in mediul online poate insemna pierderi de milioane pentru o companie. Un zvon despre un politician genereaza stiri si distruge un candidat. Un produs sau o celebritate sare din anonimat in senzational. Ceea ce nu stiti este ca cineva e responsabil de toate aceste lucruri. De regula, cineva ca mine. „Ryan este in parte Machiavelli, in parte Ogilvy si in intregime concentrat pe rezultate. De la American Apparel la campaniile linistite pe care le-a organizat, si pentru care nu a pretins sa fie recunoscut, acest  tanar expert este arma secreta de care nu ai auzit niciodata.” - Tim Ferriss, autorul cartii 4 ore-Saptamana de lucru (The 4-Hour Workweek), bestseller New York Times „Sunt un manipulator media. Intr-o lume in care blogurile controleaza si denatureaza stirile, sarcina mea este sa controlez blogurile cat mai mult posibil. In cultura moderna… 1.    Bloguri precum Gawker, Buzzfeed sau Huffington Post controleaza agenda media. 2.    Bloggerii sunt aserviti banilor, tehnologiei si termenelor limita. 3.    Manipulatorii manuiesc aceste parghii pentru a modela tot ceea ce cititi, vedeti si priviti atat online, cat si offline. De ce dezvalui aceste secrete? Pentru ca sunt satul de o lume in care blogurile iau mita, oamenii de marketing ajuta la scrierea stirilor, jurnalisti nesabuiti imprastie minciuni si nimeni nu este responsabil pentru asta. Deschid cortina deoarece nu mai vreau ca oamenii sa fie pacaliti. Voi explica exact cum lucreaza mass-media in realitate. Ceea ce alegeti sa faceti cu aceste informatii depinde de voi.” - Ryan Holiday „O privire ascutita si deranjanta asupra realitatii lumii online.” - Kirkus Reviews Carte recomandata de Cosmin Năstasă in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".     Fragment din volumul "Crede-ma, te mint!" de Ryan Holiday:       „AS VREA SA ITI POT SPUNE CA CITATUL PE CARE O SA TI-L prezint acum este al unui critic media nou, curajos. As vrea sa pot sa il arat si sa zic: Vezi, cineva intelege. O sa fie bine. La naiba, imi doresc sa fi fost eu cel care l-a zis.     „Stiri false. Nu ma refer la stirile false ca cele de pe Fox News. Ma refer la stirile false care umplu majoritatea ziarelor si a site-urilor de stiri, de fapt. Noua initiativa nu va duce nicaieri. Noua politica nu este noua deloc... Produsul nu este revolutionar. Iar jurnalistii pretind ca aceste declaratii oficiale si comunicate de presa ale companiilor constituie stiri... Stiri false, nascocite, senzationale, prelucrate, retrase - pana cand, la sfarsitul saptamanii, nu stii mai mult decat la inceput. Ai putea la fel de bine sa astepti ca o publicatie saptamanala precum Economist sa iti spun a care este pozitia neta la finalul saptamanii.”     Speram sa inchei intr-o nota optimista. Insa nu pot sa fac asta. Pentru ca persoana care a spus cuvintele de mai sus este Nick Denton, unul dintre cele mai importante subiecte din aceasta carte.     Intr-un interviu pentru revista The Atlantic, Denton a declarat ca, la Gawker, el se afla intr-un „razboi sfant" „impotriva stirilor false." Este o ironie aproape imposibil de suportat, din partea lui sau a oricarui blogger. Este ca si cum Kim Kardashian s-ar plange despre cat de false sunt reality show-urile. Nu ca ar exista vreun dubiu despre un razboi sfant in media. Dupa cum am demonstrat in aceasta carte, exista unul, numai ca este un razboi cu tine, impotriva ta. Sunt eu impotriva lor, impotriva ta. Prin reprezentanti luptam in numeroase batalii pentru atentia ta si vom face orice ca sa o obtinem.     Rezultatul este o bucla de stimulente din care nu putem scapa.     In urma cu mai bine de 25 de ani, in Amusing Ourselves to Death (Amuzandu-ne de moarte), Neil Postman a argumentat ca nevoia de televiziune, care era atunci modul principal al culturii noastre de a comunica idei, a ajuns sa determine chiar cultura pe care trebuie sa o reprezinte. Modul specific in care televiziunea organizeaza lumea, a scris, devine modelul dupa care lumea trebuie organizata.     Divertismentul alimenta televiziunea, asa ca tot ce influenta televiziunea de la razboi la politica la arta - era inevitabil transformat in divertisment. Televiziunea trebuia sa creeze o lume falsa pentru nevoile sale, iar noi, audienta, priveam acea lume falsa la televizor, o imitam si devenea noua realitate in care traiam. Mediul cultural dominant, a inteles Postman, determina insasi cultura.     Ei bine, televiziunea nu mai este scena principala a culturii. Internetul este. Blogurile sunt. YouTube. Twitter. Iar cererile lor ne controleaza cultura exact asa cum o facea televiziunea. Numai ca internetul venereaza un alt zeu: traficul. Traieste si moare prin click-uri, pentru ca ele sunt cele care obtin venitul din reclame si influenta. Intrebarea principala pentru internet nu este: Este asta distractiv?, ci Va obtine asta atentie? Se va raspandi?”